Interviu: Scriitoarea Elena Drăgoi, despre violența în viață și în literatură. Autor: Julia Kalman

Tânăra poetă Elena Drăgoi, blogger la https://blogulunuipersonaj.blogspot.ro/, a debutat în 2017, cu volumul de poezii Emoțiile Dianei, apărut la Libris Editorial. În februarie 2019, scriitoarea își face debutul în proză, cu cele două micro-romane cuprinse în volumul Poveștile Dianei, publicat la Editura Hoffman.

Vor urma alte proiecte literare, inclusiv o carte pentru copii, așa că stați pe aproape!

JK: Când ai început să scrii, Elena, sau mai exact, ce anume a declanșat scrierile tale?

ED: Scrisul a fost un mecanism ce s-a declanșat singur, încă din copilărie. Probabil pe la zece ani am început să scriu primele poezii. Copilăria s-a desfășurat sub semnul versurilor, iar adolescența a adus cu sine și proza. Încurajată de profii de română, care rămâneau deseori perplecși la auzul textelor mele, așteptam cu jind următoarea temă de eseu. Am fost încurajată mai ales de domnul Mircea Bădoiu, profesorul meu din liceu, care ne provoca de fiecare dată cu câte o temă inedită. Ne îndemna să scriem cât mai liber, cât mai lipsit de norme stricte, orele dânsului păreau mai degrabă ore de filosofie decât de literatură. Aproape de fiecare dată, extrăgea câte o frază din lucrarea mea, care i se părea mai extravagantă și o citea în fața tuturor. Mi-am auzit multe exclamații de uimire sau stupoare, dar le-am primit ca pe un premiu, căci întotdeauna mi-am dorit să trezesc în oameni emoții puternice. Și cele pozitive, și cele negative își au rostul și scopul lor.

JK: Potrivit filosofiei tale, înclin să cred că te-ai afla în miercurea vieții. Spune-mi, Elena, cum decurge această perioadă a existenței tale și, la propriu, cum îți petreci timpul?

ED: La mine joi a venit înainte de miercuri, față de personajul meu Desya. ☺ Căci sunt printre puținii norocoși care și-au găsit fericirea în dragoste. Mi-am întâlnit fantezia încă din adolescență când l-am cunoscut pe Emil. Dintotdeauna am visat la o dragoste mare, absolută, ca Ștefan Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste”, doar că eu am fost mai norocoasă, dragostea s-a dovedit a fi reciprocă. Și s-a maturizat cu fiecare etapă importantă, din viața noastră. Iar acum, după 14 ani, suntem mai îndrăgostiți ca la început, căci ne-am „deșteptat” în multe privințe. Așa că mai întâi a venit familia și apoi alte ambiții. Nici măcar nu le pot numi ambiții căci nu (mai) sunt o persoană care să râvnească la ceva anume, care să își dorească lucruri materiale sau așa zisul „succes”. Am lucrat mult timp în domeniul telecomunicațiilor, al vânzărilor și al ritmului alert de producere a banilor. Căci până la urmă doar la asta se rezumă lumea corporațiilor: money, money, money. Dar odată cu apariția lui Eric m-am detașat de goana aceasta și m-am reorientat spre munca part-time pentru a putea fi mamă (cât mai) full time. Satisfacțiile sunt de nedescris! Timpul din copilăria lui Eric este unic, nu poate fi nicicând recuperat așa că am încercat să nu pierd prea mult din el. Iar scrisul a continuat să își învârtă mecanismul în mine, este o parte integrantă de-a mea. Câteva ore din zi stau cu nasul în laptop, mailuri, rapoarte, calcule contabile etc., restul sunt 100% ale lui Eric și Emil. Surprinzător e cum s-a intercalat scrisul printre toate aceste activități și a crescut independent de mine uneori, lăsându-mi în urmă roadele bogate ale celor două cărți: Emoțiile Dianei și Poveștile Dianei.

JK: Scrierile tale sunt marcate de emoții puternice, de senzații tari, de violențe pe care le descrii cu minuțiozitate. De unde te-ai inspirat?

ED: Am fost înconjurată de violență, în copilărie și am cunoscut destui oameni asemeni mie. Așa a fost să fie, am fost câteva generații care au trăit timpuri mai cenușii. Important este că gri-ul s-a dat la o parte treptat, treptat și că ne-am găsit și „aurora boreală”. Nu sunt adepta plânsului de milă așa că nu voi face un întreg spectacol referitor la copilăriile nefericite, ale generației noastre, deja s-a cam epuizat subiectul. Doar m-am inspirat un pic pentru poveștile mele, nu aș vrea ca acestea să fie privite ca subiecte principale. S-a tot insistat în ultimul timp pe traume, depresii, abuzuri etc. cred că e timpul să mergem mai departe. Dacă nu ne desprindem cât mai mult de aceste subiecte riscăm să ne învârtim într-un cerc vicios. Nu prea mai are importanță cum am fost crescuți noi, cel mai important e cum ne vom crește noi copiii. Este vremea lor acum. Viața este lungă și plină de etape de tot felul. Nu putem rămâne blocați doar într-una.

JK: Am descoperit în prozele tale un personaj bine construit, un bărbat cu trecut, prezent și viitor. De unde ți-a venit ideea acestui Desya?

ED: Desya, după cum o spune și una din „Poveștile Dianei”, este un simbol. Este un îndemn la o analiză mai profundă asupra vremurilor în care trăim, vremuri extrem de sufocante. Există prea multe dintr-o dată. Prea multe obiecte, prea multă risipă, prea multe produse „alimentare” din ce în ce mai dubioase și mai artificiale. Prea multe dorințe și ambiții care nu par să fie satisfăcute pe deplin niciodată… goană, risipă, lipsă de sens. Iar acestea le spun din perspectiva de observator căci pe mine nu mai mă caracterizează de ceva timp. Din fericire nici pe ceilalți doi membri ai familiei Drăgoi care sunt mai detașați de „material”, ca să zic așa. Adică ne găsim bucuria în primul rând în timpul petrecut împreună, în călătorii diverse, de la banalele ieșiri zilnice prin parc până la vizitatul țărilor străine, în cărți, filme, statul la povești la o ceașcă de ceai cu cel mic/ la un pahar de vin cu cel mare. Banalități știu, dar sunt ale noastre și ne fac fericiți.

JK: Prozele tale abordează temele momentului și sunt ușor de citit. Cărui public te adresezi?

ED: Mi-ar plăcea să cred că Poveștile Dianei se adresează oricărei persoane ce vrea să citească o carte. De la cititorii împătimiți până la cei ce nu au mai deschis un roman din liceu. Îmi doresc să scriu suficient de clar pentru a putea fi înțeleasă cât mai bine de persoana ce îmi va deschide cartea. De aceea am vrut să dau câteva explicații și la începutul cărții, și la sfârșit.

JK: Ai scris poezie, ai continuat cu proză de dimensiuni mici, ai conturat un roman, de fapt două

micro-romane. Ce anume ne pregătești acum?

ED: Ca să completez cât mai bine gama de scrieri: o carte pentru copii! Și la aceasta am deja câteva fragmente pregătite încă de când era Eric bebeluș, el o să fie 100% inspirația și fascinația! Diana și-a împărtășit deja „emoțiile” și „poveștile”, e timpul pentru „lumea lui Eric”! Iar pentru mai târziu… vorbim la următorul interviu! ☺

JK: Ce așteptări ai din partea scrisului, a cărților, a lumii literare și, în general, a literaturii?

ED: Ei bine, vreau ca scrisul să îmi fie în continuare un prieten la fel de bun ca până acum, ne știm de multă vreme și ar fi păcat să stricăm o relație așa frumoasă; cărțile să rămână o parte importantă a vieții, ferestrele mele către lumi necunoscute, completate de experiențele concrete care să mă ajute să evoluez, să mă autodepășesc. Îmi doresc ca lumea literară să îmi furnizeze în continuare prieteni, oameni deosebiți cu care să rezonez sau de la care să învăț, tovarăși de „suferință” care să înțeleagă munca ce o presupune arta asta a creației. Iar de la literatură eu nu pot avea așteptări… doar ea are așteptări de la mine și mă îndeamnă în permanență să nu o dezamăgesc. Mă las la cheremul ei.

autor: Julia Kalman