Verde

1785 de pastile, douăzeci și una de zile pe lună, șapte ani de luptă cu teroarea de-a nu lasă pe nimeni să-și împlânte vreo celulă din el în mine. De ce naiba vrea copii? Ce-mi pasă mie că are 32 de ani și-i încă singur? Ce-mi trebuie mie prostia asta?

[…]

E octombrie afară, încă întuneric și-i rece în suflet. Un cearceaf verde mototolit atârnă pe jumătate din patul negru din fier forjat, singura mobilă din cameră. În stânga lui, pe-o farfurie de lut, încă mai ard pâlpâind trei lumânări. Ușa de-un verde scorojit îmi aduce aminte de casa bunicilor înainte să se dărâme, iar pe mine mă trezește lipsa căldurii lui. Dau să mă ridic din pat, împiedicându-mă de două sticle goale de vin, picioarele nu m-ascultă. Brațele, mâinile, mă dor, nu știu ce nu mă doare. Pe hol și-n sufragerie e doar un moloz de nedescris, beton gol, rece, bucăți de mobilă și saci. Simt miros de țigară de pe balcon și, abia ținându-mi echilibrul, m-așez în dreaptă lui, pe un fotoliu vechi, verde.

– Te mai dor mâinile? mă întreabă, trăgând cu poftă din țigară.

– Nu-mi simt nimic, nici cap, nici corp, nici molozul pe care l-am măturat cu ține, îi spun eu zâmbind pe jumătate, scoțându-mi o bucată de ceva din păr.

– Ce, ai crezut că fug undeva ? Unde? Tu vezi ce-i aici? spuse uitându-se amar la marea de praf gri și unelte aruncate pe jos.

– Ai lipsit cam mult, prietene, știai asta? Îi fur țigara dintre degete și inspir tare prin ea. Tutunul pârâie, sclipește, plămânii mi se umplu de cuișoare cu fum, sting țigara neagră cu o gură de vin aproape la fel de negru.

Mai înghit o pastilă și mă îndrept spre bucătărie sperând c-o să găsesc ceva de mâncat, dar stomacul mi se strânge brusc. Nu pot să mai înghit nimic. Bucătăria e o ruină plină de păianjeni și vopseaua e rasă de pe un perete.

Mă trage de păr, mai ușor acum.

– Haide să facem mobila asta s-arate într-un fel, zise furișându-se în spatele meu.

Desfac ziarele străine pe care i le adusesem și mut comoda mai aproape de canapea. El scoate capacul unei cutii de lac și acoperă bucățile de pal cu un strat subțire de lichid. Întind repede bucățile de ziar decupate, acoperind toate laturile. Începe să ia formă. Mai acoperim cu un strat de lac ziarele. Repetăm. Încă o masă și un dulap. În câteva ore se vor usca. Mai desfacem o sticlă de vin și-mi povestește până se luminează despre fiecare bucățică a casei, cum o vede și cum o vrea. Îi promit că-i aduc ceva frumos când se încălzește afară.

Nopțile trec la telefon, el îmi ascultă respirația, orele mă fac să mă întreb de ce nu am ales să las tot și să plec.

[…]

Se încălzește afară, se face martie, vine aprilie. Totul e de-un verde crud și-mi înflorește sufletul de fericire. Îmi sună telefonul. Iau un taxi noaptea târziu până în Colentina și două sticle de vin roșu. M-așteaptă, mă ia în brațe:

– Bine ai venit în paradisul meu! Zise deschizând puțin ușa, înșfăcând sticlele din mână mea, punându-mi apoi mâinile la ochi.
Intru în casă, las geanta jos și mă oprește în sufragerie.

– Acum mă crezi?

Am crezut că visez. Pe perete erau aranjate la milimetru toate tablourile antique și măștile din lemn culese din America de Sud. Pe pervaz, tot soiul de cactuși veseli și colorați, caloriferul era vopsit în negru-argintiu.

Merg pe balcon unde-mi văd visul cu ochii. Dușumeaua verde e șlefuită puțin, lemnul încă se simte aspru la tălpi. Florile atârnă în briza răcoroasă a nopții, niște statui mayașe galbene mă privesc încruntat și pătrat de pe pervaz, sfeșnicul din bronz luminează blând, iar eu simt doar liniște. În sufragerie îmi arată mobila pe care o acoperisem cu 6 luni înainte cu ziare. Îl întreb dacă vrea s-o vândă. Mi-o întoarce într-o bătaie de inimă, tăios:

– Cât de nebună ești să crezi că dau ce am făcut noi în seara aia??

Tot ce-mi mai amintesc printre paharele de vin e tocul verde și tare al ușii pe care m-a ridicat în timp ce arunca hainele de pe mine și ușa pe care am rupt-o din balamale. Nu-mi mai simt nici mâna dreaptă. Părul mi-e încâlcit, am zgârieturi pe gât, pe spate, pe picioare, am încă înnodată de mână stânga eșarfa cu care am venit și pe care o folosise să mă domolească doar cu câteva ore înainte.

– Hei, dormi? șopti blând, mișcându-și mână stânga pe obrazul meu.

În boxe încă sună de ore bune un mix de muzică progresivă. Abia-i zăream pielea pistruiată, arsă de soare, în beznă întreruptă de trei lumânări pâlpâinde. E cald și mă ia în brațe. Numai dimineața am putut vedea toate culorile din casă. Pe peretele acoperit cu lemn din bucătărie stau atârnate niște ustensile din lemn și inox.

– Cât stai? Când te întorci? De ce pleci? mârâi eu stins.

– Până se face frig iar.

Îl ajut să-și împacheteze câteva tricouri în bagajul greu, mă răzgândesc și trag unul din valiză, înghesuindu-l în rucsacul meu.

[…]

E 2:30 am, telefonul abia pâlpâie. Mă reped pe WhatsApp. Scrie: ”astăzi este ultima zi în Ibiza. mi-e dor de nopțile lungi. ne vedem curând.” N-am mai putut s-adorm. Mă gândeam la un cearceaf verde mototolit, atârnând pe jumătate din pat, la o ușă verde, scorojită, la trei lumânări pe un pervaz.

Arunc pastilele într-un sertar.