Un papagal verde, doi papagali verzi

Se înserează. Programul e pe sfârșite, așa că sala de așteptare a policlinicii, în care băltește un aer stătut, e aproape goală. Pe băncile de lemn lipite de perete, rupte ici-colo și teribil de incomode, stau resemnate două persoane. O femeie și un bărbat.

După ce termină de spălat tot holul, femeia de serviciu se oprește să-și tragă sufletul și sprijinindu-se în mop, îi povestește paznicei, așa îi spune ea femeii în uniforma unei firme de pază, despre copiii ei. Zi de zi repetă cam aceleași cuvinte, dar vorbind de copii uită de oboseală și nu mai contează cât îi e de foame și cât e de transpirată. E mândră de ei și pe bună dreptate.

— Nu e ușor să crești singură trei copii. Da uite că eu am avut mare noroc cu ai mei. Dacă nu erau așa cuminți, nu m-aș fi descurcat. Dar ei săracii se cresc unul pe altul. Eu stau puțin pe acasă, doar cât mă odihnesc. Lucrez pe unde pot fiindcă trebuie să câștig bani. Copiii știu ce au de făcut. Merg la școală, își scriu temele, se spală, se joacă și când li se face foame, își încropesc ceva de mâncare. O salată, ouă, nu mare lucru. Cât să se sature. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am copii buni.

Brusc, pacienta care așteaptă pe bancă, o femeie în vârstă și corpolentă, începe să vorbească. Nu se adresează cuiva anume. Vorbește pur și simplu. E îmbrăcată ca vai de lume, cu niște pantaloni vechi al căror fermoar s-a stricat cine știe când, așa că la vedere sunt niște chiloți albaștri bine întinși pe o burtă proeminentă. Și-a luat o bluză șifonată și pătată, care e destul de largă dar nu e suficient de lungă. A plecat de acasă, ca de obicei, fără să se pieptene. Oricum păr nu prea mai are. Scalpul strălucitor e la vedere. Nimeni nu pare dispus s-o asculte, dar ei nici că-i pasă. S-a obișnuit să vorbească singură.

— Oare unde oi fi pus programarea aia? Nu știu. Nu-mi amintesc. Și când trebuia să vin aici la control? Nu știu. Ce zi e azi? Habar n-am. O fi luni? Sau marți? Ce-ați spus? Miercuri? Serios? Nu se poate! Chiar nu se poate! Cum miercuri? Abia a fost duminică. Bine, nu vă enervați domnule, vă cred, dacă spuneți dumneavoastră că e miercuri, e miercuri. Mă rog, nu mai contează. Of, nu mai găsesc nici buletinul. Nici cardul de sănătate. Le-oi fi uitat pe undeva, pe la vreo farmacie. Dar unde că am intrat în mai multe. Of, ce-o fi cu mine? Ar trebui să-i cer doamnei doctor un medicament de ținut minte. Dacă n-oi uita și dacă m-o primi fără programare, îi cer. Poate m-o primi. Încerc.

Doamne, mi s-a urât de singurătate. E adevărat, copiii mi-au adus un papagal ca să am cu cine să vorbesc. Ce să fac? N-am putut să-i refuz. De parcă asta îmi trebuia mie, un papagal verde? Mai bine-mi dădeau acolo niște bani, cât de puțini că și ei au probleme, să-mi plătesc întreținerea. Că am rămas în urmă cu câteva luni. Că pensia unei învățătoare e mică rău. Da papagalul era simpatic, zău chiar era simpatic. Și știa multe. Chiar și înjurături. Uneori se lua în gură cu mine. Ne certam în parte. Doamne cât era de nostim. Și-mi era drag! Da să vezi belea. Potaia, așa-mi plăcea mie să-l alint, potaia n-avea chef să rămână singur în casă. Când mă pregăteam să ies, țipa și mă ocăra, așa că înainte de a pleca, aruncam un prosop mare peste colivia lui. Mare figură. Să mori de râs, nu alta.

Și într-o zi, când am luat prosopul de pe colivie, potaia, țeapănă. Nu mai mișca deloc. Și tocmai atunci urmau să vină copiii. Puteam eu să le spun că n-am avut grijă de cadoul lor? Nu puteam! Și atunci…

Sunetul strident al unui telefon mobil întrerupe fraza pe cale să se nască.

— Sunt la policlinică. Nu, eu sunt bine. Trebuie să iau rețeta pentru nevastă-mea. Te sun eu mai târziu.

Femeia de serviciu care a ascultat cu atenție povestea papagalului verde, curioasă din fire, vrea să afle continuarea, așa că se apropie de femeia cu chiloți albaștri și o întreabă.

— Ce-ai făcut? Ai cumpărat alt papagal?

— Da ce? Crezi că papagalii verzi sunt de pomană? Așa, pe toate drumurile? Am bântuit ca nebuna prin tot orașul. Unde n-am fost, am umblat de colo-colo. Până la urmă am avut noroc și am găsit un papagal care semăna cu primul. Adică era tot verde, avea cam aceeași mărime și scotea niște sunete, dar nu putea să spună cuvinte. Am încercat să-l învăț să vorbească. N-am reușit. Nu s-a lipit de el nici măcar un cuvânt de la cap la coadă.

— Păi dacă nu vorbea, de ce l-ai cumpărat?

Nedumerirea femeii de serviciu e oarecum justificată.

— M-ai amețit cucoană cu papagalul dumitale. Mă doare capul. Mai taci odată!

— De ce să tacă dom’le? Dumneata să comanzi la tine acasă, nu aici! Dacă vrea să vorbească, vorbește! Că e democrație dom’le. Spune fiecare ce vrea! Nu mai e ca pe vremea aia de dinainte când ne temeam și de umbra noastră! Și vorbeam în șoaptă, pe la colțuri. Nu dom’le, acum e liber la vorbă. Măcar atât. Că viața e la fel de grea.

Tonul pazniciei e ferm. E clar că femeia e obișnuită să-i pună la punct pe cei care o supără. E stăpână pe situație și-și respectă meseria.

— Și copiii s-au prins că era alt papagal?

Povestea papagalului verde a captivat-o complet pe femeia de serviciu. De auzit a auzit multe în viața ei, dar niciodată o poveste cu papagali.

— Nu-nțeleg, răspunde nedumerită femeia cheală.

Paznica se simte obligată să-i sară-n ajutor.

— Ai spus că potaia a murit.

— Da, a murit săracu’.

— Și ai cumpărat alt papagal, tot verde, că veneau copiii?

— Da, l-am cumpărat. Ce era să fac?

— Și?

— Și ce?

— Au venit copiii?

— Păi cum să nu vină? Măcar o dată la doi ani tot trec pe la mine. Eu aș vrea să-i văd mai des. Dar e bine și așa. Se plâng tot timpul că au multă treabă și-i cred.

— Lasă asta! Și-au dat seama că era alt papagal?

— Păi și da, și nu.

— Hai că m-ați înebunit cu papagalul ăsta. Auzi, cine a mai văzut papagal verde? Nu cred că așa ceva există.

— De ce să nu existe? Auzi domnu’, dacă dumneata n-ai văzut ceva cu ochii dumitale, înseamnă că cevaul ăla nu există?

— O fi existând, nu zic nu.

— Păi vezi. Există.

— Poate există, poate nu există.

— Vax albina! Dumneata le știi pe toate!

Brusc, ușa cabinetului se dă de perete și apare doctorița.

— Ce-i cu gălăgia asta? Liniște!

E palidă, se simte la capătul puterilor și abia se ține pe picioare. A fost o zi plină. Doctorița a intrat în cabinet dimineață și la prânz n-a apucat să mănânce. A băut câteva cafele ca să reziste. Câte? Nu le-a numărat, dar au fost cam multe. Femeia se sprijină de ușă ca să nu cadă. Dar oboseala îi vine de hac. Brusc, picioarele n-o mai țin și se prelinge încetișor pe lângă ușa cabinetului. Când ajunge jos rămâne nemișcată. Uimirea celor de lângă ea se transformă în isterie.

Posesoarea papagalilor încercă să fie de ajutor.

— Ajutor, ce ne facem, ajutor! Să sunăm la salvare! Ce număr are salvarea? Știe cineva numărul că eu l-am uitat!

— Sun eu! 112! strigă bărbatul cu telefonul mobil, dar paznica are altă părere.

— Ba nu! Suntem în policlinică. Poate mai e un medic pe aici la ora asta. Eu mă duc la etaj, tu du-te la parter, îi spune femeii de serviciu care a rămas cu gura căscată.

Și cele două pornesc grăbite în căutarea unui doctor. Una o ia pe scări în sus, cealaltă pe scări în jos. Dar n-au noroc, nici una, nici cealaltă. În policlinică nu mai e nimeni. Între timp doctorița își revine. Cum nu se simte în stare să mai lucreze, își reprogramează pacienții pentru a doua zi. Pleacă toți cu excepția femeii-paznic care, rămasă singură, gândește cu voce tare.

— Cred c-ar trebui să-mi cumpăr un papagal! Că uneori tare aș mai schimba o vorbă cu cineva. Dar aș vrea să fie verde!

 

sursa foto: wallpaperfolder.com