Stela

Când am văzut-o în salon, în mijlocul acelui pat, înconjurată de perfuzii, mi-am pierdut vorbele. O mie de gânduri îmi treceau prin cap, dar nici unul care să merite să fie rostit. Ochii ei s-au bucurat când s-au uitat la mine. Mi-a întins cu greutate mâna, de fapt o bucată de ghips de formă nedefinită. Mi-am zis că nu am voie să plâng şi trebuie doar să o ascult.

— Ştii, câteodată mă trezesc cu gândul că o să ard aici mocnit şi o să rămână în urma mea doar costumul ăsta din ghips.

Când nu mai poate, tace şi ea, eu doar îi mângâi ghipsul… Cred că îi lipseşte scrisul şi aşa eu am devenit hârtia ei albă. Când îşi mai adună puterile, începe iar.

— Uneori simt că mi se zbate inima în piept ca o pasăre în colivie. Mi-aduc aminte de papagalul meu, Coco, care orbise şi se agita izbindu-se de gratii. Până să-i dau drumul, a murit acolo însângerat. Durerea nu mă mai deranjează, însă nu mai ştiu cum să fac să-ndur platoşa asta care-mi striveşte pieptul. Câteodată mă lupt pentru aer până mă epuizez şi simt că o să crăp. Aş urla, dar cred că aş speria tot spitalul, nu numai pe mine. Ca să supravieţuiesc, îmi repet întruna că port un costum de astronaut.

În liniştea care s-a lăsat, încerc să mă imaginez şi eu în acest costum, dar nu reuşesc decât să mă văd doborâtă la pământ cu o bilă mare de fier pe piept. Nu cred că am suficientă putere pentru draga mea prietenă. Pot să-i dau doar sângele meu… dar şi acela, dacă va mirosi a frică şi ea nu va mai rezista?

— Cine ştie când îmi voi vedea iar corpul, să-l mângâi, să observ florile care au apărut acum pe el… Şi aşa voiam să-mi tatuez tot corpul, mai ştii? De acum, voi purta prin lume un câmp de flori…

Se opri puţin şi reluă:

— Îţi mulţumesc că vii să mă asculţi, mereu ştii ce să faci în situaţii de-astea. Atât te mai rog, ai grijă de ai mei. Parcă s-a scurs tot sângele din ei şi am impresia că o să leşine în faţa mea, de fiecare dată când mă vizitează. Sunt prea plini de vânătăi, nu mai încape nici una, o văd în ochii lor.

Încerc să o strâng în braţe, mi se pare dintr-odată atât de uşoară… Poate devine un om al stelelor în costumul ei de astronaut. Respir adânc ca să mai domolesc senzaţia de spaimă care mi s-a cuibărit în măruntaie. Mă rog îndelung în gând ca inima să nu-i zboare prea devreme din piept.

foto: http://pixug.com

Ania Vilal

Un om care scrie şi citeşte mult. 2 volume de poezie: ”eu, mama tare și tu” (Ed. Brumar, Timișoara, 2011) cu varianta în limba franceză ”Moi, la mère forte et toi” (Edilivre Aparis, 2014) şi ”Inima dată la maximum” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Visuri şi tăceri multe. thelastpoemstanding.blogspot.ro