Sivilica, experta în bagaje

Pe mama o cheamă Silvia. Era numele, cam neobișnuit, al unei unguroaice, vecină la Bălți, cu mama mamei. Un nume destul de rar în Basarabia, spre sfârșitul anilor 20. Asta e situația. Boala numelor rare e o boală de familie care observ că se transmite din generație în generație. Și tata i-a spus Sivilica, timp de 60 de ani, atât cât a durat căsătoria lor. Niciodată Silvia.

S-au întâlnit la 1 ianuarie 1950, din întâmplare, la cinematograf. Mama abia împlinise 21 de ani, tata 22. S-au văzut, s-au plăcut și, peste câteva luni, în mai, s-au căsătorit. Erau foarte tineri și foarte săraci. N-au luat în considerare ce spune lumea. Și anume că cei care se căsătoresc în mai, nu rămân prea mult timp împreună.

Nu-mi amintesc, eram prea mică, dar mi s-a povestit că la un moment dat, ai mei au vrut să divorțeze. Au depus actele la tribunal și s-au dus împreună la prima înfățișare. Cum afară era foarte cald, în drum spre tribunal au hotărât să bea o bere rece, au băut-o, au stat de vorbă pe îndelete și au hotărât să se întoarcă acasă. De fapt, pentru ai mei acasă a însemnat mereu altă casă. Un apartament în Oradea, altul mai mare la Timișoara, pe urmă al doilea și al treilea în același oraș, un apartament la Lipova, altul la Focșani sau la Brașov . Abia când au ieșit la pensie au reușit să cumpere un apartament micuț în București care a devenit, în fine, un acasă stabil. Și dacă multe cupluri se îndreaptă în timp spre tot mai rău, spre indiferență și plictis, căsătoria lor a mers tot mai bine.

Tata s-a obișnuit să-i aducă flori, și în casa lor au fost mereu flori proaspete. Mama l-a lăsat să tacă în voie, fiindcă atunci când se supăra, tata tăcea zile în șir. Recordul personal a fost de câteva săptămâni. Tata i-a acceptat țigările, într-o vreme chiar și două pachete de Mărășești pe zi, deși el a fost nefumător toată viața. Mama s-a prefăcut că nu știa nimic despre sticla de coniac pe care tata o ascundea în bibliotecă și din care trăgea câte un gât, poate două-trei, pe furiș. Tata a fost foarte mândru de soția lui, o femeie citită, deșteaptă, care găsea răspuns la orice întrebare și reușea să se descurce în câteva limbi străine, total necunoscute lui. Mama l-a lăsat să se uite la sport ore în șir, în vreme ce ea în cealaltă cameră, se uita la celălalt televizor, la filme sau citea o carte. Tata a acceptat-o în casa noastră, e drept, cam fără să vrea, și pe mama mamei, pe buni care, după ce m-a botezat, a venit să mă crească și a rămas cu noi până când a murit.

Mama și buni erau dependente una de cealaltă. Și nu doar fiindcă aveau același sânge, dar aveau și același destin tragic. Ca să nu ajungă în Siberia, unde au fost exilați mulți români din Basarabia, când au auzit că vin rușii, mama și buni, o fetiță de 12 ani și o tânără văduvă de 40 de ani, și-au luat actele, au adunat în mare grabă câteva lucrușoare și au reușit să prindă ultimul tren spre România. Apoi au făcut tot posibilul să se ascundă și, mai ales, să supraviețuiască.

Împreună au trecut prin război și prin lipsuri greu de imaginat. Împreună au suferit de foame, de frig și de frică. Și necazurile le-au apropiat mult. Așa că era firesc să rămână împreună și după ce mama s-a măritat cu tata, deși buni n-a prea fost de acord cu alegerea fiicei.

În familia alor mei sarcinile au fost împărțite. Mama a avut serviciu și împreună cu buni a avut grijă de casă și de copil, fiindcă tata a fost deseori plecat, chiar și pentru perioade mai lungi. Tata a câștigat bine și i-a dat mamei toți banii. Iar mama a cheltuit și banii lui, și banii ei cu mare talent. Pur și simplu i-a făcut praf și pulbere. Situația s-a schimbat târziu când, pensionar fiind, tata s-a autointitulat ministrul de finanțe al familiei. Și nu l-a mai clintit nimeni din funcția respectivă, până în ziua în care bolnav fiind a aruncat bani pe fereastră. Tata a fost gelos, deși mama nu cred că i-a dat prea multe motive. Și mama a fost geloasă, fiindcă tata a fost un bărbat bine, cu succes la femei. Foarte curat și foarte îngrijit.

Ai mei s-au mutat de colo colo, prin toată țara, fiindcă așa a fost serviciul tatei, iar mama a devenit expertă în bagaje.

Punea ca nimeni alta hainele în geamantane, cărțile în saci și oalele și cratițele în baloți. Și, după fiecare mutare, evalua atentă pierderile care, datorită ei, erau destul de mici. Pentru o perioadă ceva mai scurtă mama a mai avut o specialitate, prăjiturile. Când intra Sivilica în bucătărie să facă un tort fastuos de bezea și nucă sau o prăjitură cu foile coapte pe fundul tăvii, cu o cremă dulce-acrișoară, niște minunăți din cauza cărora toți am devenit cam rotunjori, nimeni din familie nu îndrăznea să se apropie de locul în care se petrecea minunea. Nici chiar tata.

Au călătorit împreună, atât cât s-a putut, unde s-a putut, până când s-a putut. Au jucat remy ore în șir, zile în șir cu doi vechi prieteni, soț și soție, niciodată amândoi în aceeași echipă, dar mereu cu aceeași parteneri. Și de cele mai multe ori a câștigat echipa mamei. Iar asta l-a enervat pe tata foarte tare. A tot vrut să-și ia revanșa, a sperat să-și demonstreze superioritatea de care era absolut sigur, dar, din păcate, n-a mai apucat.

După ce au ieșit la pensie, amândoi încă destul de tineri și-au trăit viața într-o armonie aproape perfectă. Le plăceau aceleași feluri de mâncare, aceeași oameni, aceleași lucruri. Din când în când beau împreună o sticlă de vin roșu. Aveau aceleași simpatii și aceleași antipatii.

Când mama s-a-mbolnăvit grav, tata a fost disperat. Și a stat la spital, lângă patul lui Sivilica, zile și nopți în șir. Apoi, după o vreme, rolurile s-au schimbat. Numai că boala tatei s-a dovedit a fi incurabilă și foarte, foarte urâtă. Așa că primul care a plecat a fost tata. Și mama, tristă și singură, a rămas în casa lor. Ca să fie tot împreună până la sfârșit.

Uneori îl visează, alteori îl strigă, fiindcă s-a obișnuit să-l știe prin preajmă sau vorbește cu el fiindcă îl simte acolo. Uneori i se face atât de dor de el că se duce la cimitir, aprinde o lumânare, pune flori proaspete pe mormânt și-i povestește vrute și nevrute. Au cumpărat un singur loc de veci pe care l-au pregătit pentru amândoi. Pe crucea de marmură albă pe care au ales-o împreună e numele lui și numele ei. Și data de naștere a fiecăruia. Atât. După ce el a plecat, mama a început să cocheteze cu moartea. Își dorește și nu-și dorește să termine socotelile cu viața. Are zile mai bune și zile mai rele. Zile în care seamănă cu cea de altădată, veselă și darnică, și zile în care e nervoasă și răutăcioasă. Cum din cauza unor boli cronice a învățat să aibă grijă de ea, continuă să viziteze doctori de diferite specialități. Și să înghită o mulțime de medicamente. I-a făcut soțului ei toate pomenile, așa cum se obișnuiește. A dat și hainele lui, haine bune, de calitate, fiindcă tata nu se îmbrăca cu orice. Nu s-a putut despărți chiar de toate lucrurile lui, fiindcă pentru ea, el e încă acolo. A păstrat o pălărie, bastonul și decorațiile tatei.

A sărbătorit fără el 65 de ani de căsătorie. Și tot fără el se apropie, tot mai greu, de 90 de ani.

Tremură din toate încheieturile, se deplasează cu dificultate, tot mai nesigură pe ea și, din când în când, cade. Pe scări, pe stradă, în casă. Cade și se învinețește. Se pregătește de plecarea dincolo de parcă s-ar pregăti pentru un voiaj. Atunci, când se va întâmpla, vrea să fie îmbrăcată frumos și mai ales să poarte pălărie. Toată viața i-au plăcut hainele, așa că nu poate să plece îmbrăcată oricum. Toată viața s-a temut îngrozitor de hoți și, din când în când, a avut parte de ei. De două ori, pe stradă, exact în același loc, nu departe de casă i s-a smuls lănțișorul de aur de la gât.

Nu prea mai are cu cine să vorbească, dar când prinde pe cineva dispus să o asculte îi povestește despre copilăria ei frumoasă, de acolo, de departe, despre căsuța cu livadă din Bălți, despre tatăl ei care a murit acum o eternitate, când ea era copil, dar pe care l-a iubit mult și cu care seamănă, despre refugiu și despre foamete. Are două-trei prietene cu care a fost colegă la grădiniță pe care le întâlnește când și când, la aniversări și la parastase. Niște băbuțe ramolite care nu prea mai aud, abia mai merg, abia mai vorbesc și abia mai mănâncă. Pentru ele, pentru fete, cum le spune mama, ea e Silvica. Aproape cum îi spunea tata, dar puțin altfel.

Pentru mine a fost, este și va fi mama. Fiindcă eu nu i-am spus pe nume niciodată.

Sursa foto: chatelaine.com