Recenzie. Rime pe acoperișuri fierbinți în volumul de poezie Amprente urbane – Evoluția de Ionela-Violeta Anciu

Când eram mică, am învățat de la bunica mea că cel mai frumos lucru din lume e o carte cu poezii. Și să o asculți pe Edith Piaf la radio dimineața. Evident, uram poezia și pe biata Edith o botezasem Pilaf. Anii au trecut, eu am crescut, bunica a plecat spre zări mai frumoase, iar mie mi-au rămas doar Edith și poezia. Doar că, ce ne facem fetelor, poezia, în trecut, era aproape toată scrisă de bărbați. Acum, majoritatea, au trecut și ei la cele veșnice, iar eu sunt o tânără de vârstă nemenționabilă – important e că sufletul îmi e foarte tânăr. Și e chinuit de valurile tinereții. Furie acum, bucurie peste o oră. Pasiune de dimineață, amărăciune mai spre seară, iubire noaptea. În tot acest carusel de emoții, cât se poate de actuale, vraja mării lui Eminescu pur și simplu nu mai ține.

La ultimul Rooftop Party din București, pe la trei și ceva dimineața, după niște pahare, ascultam, sau mai bine zis simțeam, în perfectă relaxare, cum muzica îmi intră prin fiecare por și mă electrizează. Cum fiecare gând se transformă în cuvânt și în loc să se lege, plutește în vid. Acoperișul era încins, de la suflete, muzică, tot felul de vibrații, dar adia un vânt blând care te răcorea și te înfiora în același timp. Cu ochii închiși, mă simțeam cel mai aproape de libertate, cel mai aproape de starea de bucurie pe care o aveam în copilarie, când nicio grijă nu îmi apăsa umerii. Era bine.

“Cred că e timpul să plec pe-aceleași ritmuri
Pe care mai demult scriam în așternuturi
Și simt acut nevoia să mai aștern un vers
Peste linia trasată din mers”

Se potriveste tabloului de mai sus, nu? Pentru că asta face poezia Violetei: se potrivește de minune în peisajul urban actual. Intuiește frici, bucurii, stări contradictorii pe care sufletele noastre le întâlnesc la fiecare pas. Poezia Violetei nu doar că intuiește aceste schimbări, ci, spre deosebire de noi, ceilalți, le dă și o formă concretă. Cuvintele ei se leagă, se adună și se așează cuminți în versuri, în strofe, în poezii.

Citeam în prefață că “pe alocuri apar stângăcii, transparențe nepermise, bucăți de material în care se vede câte o cusătură brută sau chiar inutilă”. Apoi am citit poeziile. Ce-i drept, eu nu sunt critic literar și nici profesoară de limba română. Poate că nu știu nimic despre stil. Ceea ce știu însă sigur e că stilul nostru, al celor care ne înțelegem încă prin versuri și stări și muzică fără cuvinte sau cuvinte fără muzică, prin micile noastre opere, stângace, cusute brut, sau uneori chiar cu ață albă, e stilul no bullshit. Și în acest super stil inventat de noi, avem voie. Avem voie să ne exprimăm bucuria, furia, tristețea, fericirea, așa cum simțim, fără frica de a fi judecați. Nu pentru ca suntem “unici”, așa cum văd că e mai nou moda, ci pentru că mai bine autentic decat epigon. Iar autenticitatea e ceea ce guvernează poeziile Violetei. Neologismele, de care nu se ferește, ci pe care chiar le face punctul cel mai interesant, latura inedită a poeziilor, sunt însăși legătura între poezia tradițională, cu rime, și actualitatea lumii în care trăim. Căci ce poate fi mai actual decât:

“Când lumina ascute momentul nocturn
Și liniștea tace cuprinsă de scrum
În gândul compact prin aburi sătui
Ascultă-i cum gestul sculptează armuri

Cum sunetul frenetic își croiește drum
Prin masele oarbe-n consum comun
Delirul transformă fitilul în fum,
Artist cu aripi sfârșite de forum.”

Reacții primare, Amprente urbane – Evoluția de Ionela-Violeta Anciu.