Recenzie. Poveștile Peleșului, de Carmen Sylva

Un capriciu dispare pe măsură ce te obișnuiești cu el, așa e viața, la fel și vara după 10 august. Și tocmai într-o asemenea zi de cumpănă, de trecere, dar cu 141 de ani în urmă s-a pus piatra de temelie a Castelului Peleș. Am ales să scriu recenzia în aceeiași zi, și deloc întâmplător mi-am dat osteneala să o încep cu un cvasi-aforism, acordat într-o oarecare măsură cu aceste momente întristătoare pe care le trăim acum, în 2016.

Mărturisesc că dintre creațiile Carmen Sylvei m-au impresionat și m-au inspirat mai ales anumite descrieri detaliate, pasaje cu valoare documentară, chiar literară, expresive, sensibile și totuși robuste, care m-au înfiorat sau mi-au zbârlit părul dintre urechi. De-astă dată am sfârșit volumul înlăcrimată, deși una ca asta nu-mi stă în fire.

Dar mai întâi am râs.

– Ialomițo, îi șopti iar flăcăul gelos, nu ți-e rușine să-l lași să se înhoalbe așa la tine?1

O întrebare dezarmantă, nu-i așa?

Atipia vocabularului Poveștilor Peleșului e de obicei provocatoare și numai arareori sufocantă. Depinde de gust, dar mai ales de stare, fiindcă în anumite clipe ne distrează ambiguitățile, regionalismele, arhaismele și folosirea perfectului simplu. Doar strecurarea întâmplătoare a sensurilor demult dispărute sau a nucilor dintr-un alt registru stilistic este uneori aiuritoare, dar vina o poartă  traducerea, mai precis vechimea ei. (E drept că volumul reproduce cu fidelitate ediția din 1906, retipărită după ediția princeps din 1882, ceea ce este o mare calitate, însă aș crede că textul ar avea de câștigat în urma unei revizuiri, care ar păstra firește amprenta stilistică.)

Vraja scriiturii Carmen Sylvei este oscilația permanentă între surpriză-uimire și amintire-reflecție. Până și vocabula-emblemă a volumului și a simțămintelor augustei scriitoare la momentul creației acestor povești nu este dor cum ar fi de așteptat și cum pare să anunțe povestea Vârful cu dor, ci suspin, un cuvânt repetat obsedant și de care m-am îndrăgostit.

Poveștile Peleșului se adresează întregii familii și este o culegere de proză cuprinzând câteva Hauslegenden (legende de-ale casei) și Hausmärchen (povești de-ale casei), adică un divertisment din vremea de dinaintea mass-mediei. Iar textele chiar sunt pentru toate vârstele cum este de exemplu, jocul de șah.

Carmen Sylva și-a dorit foarte mult să se adapteze culturii române, de aceea a învățat destul de repede limba română și a cultivat legendele populare, portul popular și obiceiurile. Poveștile Peleșului sunt cel mai bun exemplu, fiindcă au un aer de legendă populară și conțin cu siguranță crâmpeie culese de prin partea locului.

Peisajele descrise sunt familiare, căci puțini sunt aceia care să nu fi auzit de Peleș, de Caraiman, de Furnica, de Valea Jepilor, de Piscul Câinelui, de Vârful Omu.

Cât privește ineditul scrierilor Carmen Sylvei, acesta se găsește și în combinația dintre motivele românești și cele germane; iar acestui aspect i se adăugă desigur apariția unor personaje mai rar întâlnite în literatura românească și pe care vă las să le descoperiți singuri.

Personajele arhetipale provin atât din lumea basmului, cât și din aceea a legendei, însă cu adevărat remarcabil este substratul oniric. Câteva dintre texte se oferă parcă spre studiu, iar prin analizarea lor putem distinge foarte clar componenta mitică, componenta realistă și componenta imaginară în forma ei poate rudimentară, de expresie a visului ca fenomen psihic. Așa cel puțin am receptat eu povestea Robia Peleșului. Carmen Sylva e imprevizibilă, iar Poveștile Peleșului se aseamănă cu tumultul Cascadei Urlătoarea, de aceea uneori ne simțim copleșiți și pierdem șirul, pentru a ne dumiri de-abia către finalul întotdeauna neașteptat, care ne ispitește să citim mai departe, următoarea poveste.

Cuprinsul anunță următoarele titluri: Peleșul, Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii, Caraimanul, Peștera Ialomiței, Omul, Valea Cerbului, Cetatea Babei, Ceahlăul, Valea Rea și Robia Peleșului.

Caraimanul și Furnica sunt printre preferatele mele, dar de plăcut, mi-au plăcut toate cu excepția Omului.

Volumul însumează așadar treisprezece povești (sau chiar paisprezece, dacă e să adăugăm aici și viața Carmen Sylvei, Regina-poetă din Regatul îndepărtat și fermecător, după cum ajunsese să fie cunoscută pe atunci România, relatare bine documentată și sensibilă, inclusă în Postfață).

Citind mi-am amintit de copilărie, de Zânele din Valea Cerbului, de Nestor Urechia, dar și de Sinaia, și aproape mi-a revenit pofta de a o vizita din nou, deși nu am mai pus de multă vreme piciorul acolo, din motive mai degrabă sentimentale. Și chiar așa m-am regăsit în volum la intersecția dintre iubirea ingenuă, pasiunea puternică și legătura interzisă, nefericită, dar pentru că lectura a fost ca o alinare pentru mine, pot spune că Poveștile Peleșului au rezistat probei timpului, iar autoarea este o scriitoare – vindecătoare.

Volumul are trei părți, iar după cele treisprezece povești, desfășurate pe o 127 de pagini, urmează un album de 63 de pagini, intitulat Perechea regală Carol I și Elisabeta la Castelul Peleș, și cuprinzând fotografii din Arhiva Princiară de Wied și din colecția Silvia Irina Zimmermann.

Albumul prezintă atât perechea regală, pe Regele Carol I și pe Elisaveta Doamna pozând împreună sau în portret, dar și pe singura lor fiică, Principesa Maria (alintată Itty, 1870-1874) și, desigur pe întreaga Familie Regală în fotografii de grup, uneori alături de perechea princiară moștenitoare Ferdinand și Maria și copiii lor, sau de apropiați ai Familiei Regale.

Imaginile sunt compuse ca niște tablouri, sunt foarte vii, iar multe dintre ele nu reflectă doar înfățișarea sau starea de spirit a ilustrelor personaje, ci și preocupările lor cotidiene. Elisaveta Doamna pozează deseori în port popular românesc, uneori toarce, scrie, pictează, alteori ne apare pe grumazul unei stânci, în costum de drumeție, sau alături de doamnele ei de onoare. Fotografiile de artă sunt semnate de nume notorii, ca de pildă: Franz Mandy sau Franz Duschek, și impresionează cu toată distanța celor peste o sută de ani care au trecut de la declic. Vorbim prin urmare despre un proiect de carte elegant. Acesta face parte din colecția ”Istorie cu blazon, inițiată și coordonată încă din anul 2015 de istoricul și scriitorul Filip-Lucian Iorga, la Editura Corint din București.

Albumul este tipărit pe o hârtie prețioasă, delicat ornamentată cu crini regali stilizați, de culoare bleu gris.

Cea de-a treia și ultima parte a volumului este Postfața generoasă, intitulată: Farmecul Regatului îndepărtat. Cultura populară românească în opera literară a Reginei Carmen Sylva, și semnată de doamna Silvia Irina Zimmermann, istoric literar născut în România, care a inițiat și conduce “Centrul de Cercetare Carmen Sylva” al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied, Germania.

Postfața ne permite să aflăm mai multe despre viața și opera Elisabetei de Wied, devenită Regina Elisabeta a României, supranumită Regina-poetă și semnând cu varii pseudonime, cel mai cunoscut fiind acela de Carmen Sylva.

Aflăm printre altele despre ”literatura de tendință comunicațională2 prin care ”regina făcea publicitate României îndeosebi în Germania natală, unde își publica operele la diferite edituri, precum și în ziare și reviste germane”2, după cum foarte bine observă doamna Silvia Irina Zimmermann. Iată un punct de vedere interesant, pertinent și care reflectă personalitatea vizionară a Reginei Elisabeta.

Un alt aspect semnificativ și care se reia pe larg în Postfață este influența lui Vasile Alecsandri și a ”spiritului popular românesc” asupra creației literare a Reginei-poete Carmen Sylva. Citez dintr-o scrisoare scrisă în februarie 1900 către Enescu:

Griorescu a expus niște minunate tablouri. I-am spus că trei români au înțeles această minunată țară: el, Alecsandri … și al treilea e încă foarte tânăr și se numește George Enescu.3

Tot Postfața citează dintr-o scrisoare a Reginei Elisabeta către familia ei din Neuwied, în martie 1900:

Ah, Rinul, Rinul! Întreaga mea viață i-am purtat dorul. Și totuși, astăzi mi-ar fi dor de România, dacă ar trebui să o părăsesc. Dor de soarele ei, de carele cu boi, de limba românească, de arșița orientală și de oamenii cu care am trăit împreună aici timp de treizeci ani4.

Iar în final, două fragmente din tot atâtea povești, foarte diferite una de cealaltă, și pe ale căror nume vă las să le ghiciți:

I.

Caraimanul, întunecat și amenințător, răsare dintre ceilalți munți cu stâncile sale strașnice, dintre care parcă s-ar fi dezlipit o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului. Această bucată seamănă cu un cimpoi. Iată istoria ce se povestește despre dânsul:

În timpurile străvechi, când cerul era mult mai aproape de noi și mai multă apă decât pământ, locuia în Carpați un vrăjitor puternic. Era așa de mare ca cel mai înalt brad și purta în cap un arbore cu crăci și ramuri verzi. Barba lui lungă de mulți coți, întocmai ca sprâncenele, îi era de mușchi; îmbrăcămintea lui era de scoarță de copac, vocea lui semăna cu bubuitul tunetului, iar sub braț purta un cimpoi mare cât o casă. Cu acest cimpoi, el putea să-și îndeplinească toate dorințele: dacă cânta încetinel dintr-însul, răsărea împrejurul lui iarbă verde, cât putea să străbată el cu ochi; dacă sufla mai tare, putea să facă ființe viețuitoare; când însă sufla cu strășnicie, atunci se ridica o furtună așa de mare, încât munții se clătinau, marea se retrăgea de stânci și parte din pământ rămânea uscat. Odată năvăliră asupra lui niște dușmani puternici; el, în loc de a se apăra, își puse numai cimpoiul la buze și-i […]4

II.

O, fericit acela care a trăit asemenea dimineți! Dar n-are oricine norocul ăsta, pentru că spiritele nu vin decât când sunt numai eu singură, singurică, ca miniștrii la rege. Și când lucrăm împreună, nu îndrăznește să intre nimeni. În zori, dânsele albesc ca licuricii, iar când se ridică soarele, se furișează încet și până a doua zi nu se mai văd. 

O, zorile astea misterioase ca bolta cerului, când culmile înzăpezite se vopsesc în roz, când brazii și fragii se înzorzonesc cu aur, când aburii albaștri le acoperă vârfurile!

Pe urmă, soarele sări peste munte și îmbrăcă fagul dinaintea ferestrei mele cu razele în turnul din colț, pe masa unde lucram. Lampa nu mai lumina, vitraiurile se deslușiră din ce în ce, până ce zării Zâna Albă și piticii basmului vechi.

Cât despre Peleș, mai făcu o săritură și căzu la picioarele mele, vesel să înceapă o zi nouă. […]5

Traducere (Robia Peleșului, în traducerea Elenei Radu Rosetti, iar fragmente din povestea Valea Rea, în traducerea Silviei Irina Zimmermann, după originalul din limba germană.). Volumul reproduce cu fidelitate ediția din 1906, retipărită după ediția princeps din 1882. Ediție îngrijită și prefață de Silvia Irina Zimmermann.

*

Bibliografie

Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied

http://www.carmensylva-fwa.de/ro/prezentare.html

Date din viața Elisabetei de Wied, Regina a României, Carmen Sylva

http://www.carmensylva-fwa.de/ro/bio.html

Colecția ”Istorie cu blazon”

http://www.filipiorga.ro/colectia-istorie-cu-blazon/

*

1 Peștera Ialomiței, în Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, Corint Books, București, 2016, p. 45.

2,3 Farmecul Regatului îndepărtat. Cultura populară românească în opera literară a Reginei Carmen Sylva, în Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, Corint Books, București, 2016, p.195.

4 Arhiva Princiară de Wied, Neuwied, Fondul Elisabeta de Wied, dosar 113-121.

5 Caraimanul, în Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, Corint Books, 2016, p. 39.

6 Robia Peleșului, în Carmen Sylva, Poveștile Peleșului, Corint Books, 2016, p 126.

Editura Corint

Colecția Istorie cu blazon

Anul apariției: 2016

Număr de pagini: 224

ISBN: 9786067930221