Recenzie. Eu, mama tare și tu, de Ania Vilal

Tu ești personajul acestei mici povești despre mama tare și simptomul unei conștiințe poetice diferite. Ba aș paria că ești și autorul ei. Da, chiar tu, tu, tu, cel care a găsit de cuviință să citească măcar titlul cărții.

Iar asta fiindcă volumul semnat de Ania Vilal nu este expresia biografică a eului ei psihic, e mai degrabă o sugestie lirică sau un schelet irațional și laconic; și apoi salvând cartea din raftul librăriei, voi doi vă veți întâlni, veți petrece o oră, două din când în când, încercând să aflați mai multe unul despre celălalt.

Cam așa am făcut și eu. De fapt mai întâi am invitat-o pe Ania la o cafea și un ecler cu zmeură și ciocolată albă. De atunci a mai trecut un an, și nici o zi fără să nu mă simt vinovată, dar despre asta mai târziu sau niciodată.

Povestea miniaturală despre care vorbeam mai devreme e tensionată, cerebrală, iar volumul are o structură clară, un punct culminant – damnarea, la un moment dat așteptam blestemele, lupta, dar tocmai atunci tonul s-a îmblânzit, sinuciderea previzionată se fâsâie, iar armonia se reface într-o manieră destul de artificială și neconvingătoare în ultimele pagini. Vulcanismul, revolta, verva, se opresc undeva pe la pagina 58 din 63.

Aș fi putut deșira povestea de oriunde, eu însă am ales două capete, două motive distincte: amnezia și dorința de a deveni mamă.

Depersonalizarea poetei e evidentă, la fel și nevoia ei de cunoaștere, de a umple spațiile goale, de a-i identifica pe ceilalți, de a-i recrea în sine, prin sine. Către aceasta converg vocabularul rudimentar, constituind un mesaj aparent lipsit de sens, dar cu atât mai intens, decorul de-abia schițat, emotivitatea și expresivitatea bizară. Cât privește motivul maternității, acesta revine obsedant, dar e deseori camuflat, transferat sau sublimat.

Restul temelor sau motivelor sunt mai degrabă empatice. Iar aici mă refer printre altele la viol, concepție, naștere, castrare, amputare, accident, spitalizare, gelozie, dragoste – respingere.

Dedicația Aniei Vilal pare să confirme afirmația mea, citez: ”o poveste tristă, dar empatică. în speranța de a nu mai fi singură vreodată.”

Poeta s-a refugiat în umilință, în autoflagelare, pare resemnată în fața micilor-mari drame personale și e fără îndoială criptică.

XXXV

Vreau o iubire profundă ca moartea.

O iubire supărată, grea,

care să-mi rupă viața din mine.

Mamă, nu plânge.

Lasă-mă să fiu soldat.

Și apoi codul. Eu, tu, mama tare sunt simboluri, la fel și sexul-mărgică al mamei. Iar lumina și respirația sunt semnale, care se repetă insinuant.

Ce înseamnă ele? Nu știu zău, dar de la cod la mesaj e cale lungă. Poate Champollion ne-ar fi putut ajuta să descifrăm limbajul Aniei; măcar a sponsorizat apariția volumului, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare. (Și aici mă refer desigur la Biroul de Traduceri Champollion.)

O știu pe Ania de doi ani, dar n-o cunosc. Aș fi vrut s-o compar cu ea însăși, dar nu mi-a ieșit.

Am descoperit-o în textul Norei Iuga: ”o poetă tânără care își refuză poezia, pentru a-și rosti tăcerea.”

Nu cred că Ania se delimitează de conștiința adolescenței poetice, nici că o năpârlește ca pe o piele de șarpe și că ar trebui să evolueze într-o direcție diametral opusă. De fapt sper din tot sufletul să revină în acest spațiu aberant și să compună cu aceeași vigoare.

Sigur că am fost tentată să cad în capcană, să urmăresc povestea pas cu pas, să șterg fiecare detaliu de praf și să-l privesc cu lupa. Și apoi mi-am imaginat că descopăr simptomele unui complex oedipian atipic, fiindcă în lipsa tatălui, mama ar fi fost aceea care ar fi preluat rolul ambilor părinți. Nimic mai fals! Fiindcă poeta recunoaște că ea însăși este la vârsta de mamă, că și-a botezat mama cu numele Ania și că ar vrea să-și poarte ambii părinți înlăuntrul său.

XLI

Am o fobie.

Sunt la vârsta de M-A-M-Ă.

Da, se pare că așa e.

Toți mă opresc

și-mi explică ce trebuie făcut.

Da, oameni buni,

știu ce trebuie făcut,

dar tot ce pot naște

este o fobie și

vă asigur că voi fi cea mai iubitoare mămică

din lume.

Poeta privește către lume cu ochi de muscă.

E copleșită de ea însăși, de oameni, de evenimente, iar singura ei cale de scăpare este să pună mâna pe stilou și să intre sub pielea celor din jur pentru a-i înțelege. Ea devine și mamă și tată. Și bunică invalidă. Și bărbat iubit. Și iubiții altora. Extraterestru. Și om. Șofer accidentat. Bolnav în spital. Vaginul în care părinții ei s-au întâlnit. Patul sau mormântul în care tatăl va dormi pe partea stânga, iar mama pe cea dreaptă.

Armonia din finalul poveștii ar putea face referire și la reechilibrarea dintre Yin și Yang sau dintre Anima și Animus, dar eu n-aș merge chiar atât de departe. Pe de altă parte însă e cert că poeta jonglează permanent cu opoziția dintre feminin și masculin, adresându-se ambelor sexe.

În consecință Eu, mama tare și tu, de Ania Vilal este o lectură ispititoare, dar deloc comodă în care și bărbații se pot regăsi, după cum scrie Nina Vasile în prefață.

Aștept volumul următor. Poezie. Proză. Orice. Ania?!!

*

Eu, mama tare și tu, de Ania Vilal

Editura Brumar

Anul apariției: 2011

Nr. de pagini: 63

ISBN: 978-973-602-556-3

.

Moi, la mère forte et toi par Ania Vilal

Maison d`édition Edilivre Aparis

Format : Roman (134×204)

Nombre de pages : 56

Date de publication : 10 décembre 2014

ISBN : 9782332845818