Recenzie. Eleganţa ariciului de Muriel Barbery

Uneori mi se întâmplă să mă împrietenesc cu o carte după ce o văd ecranizată, şi chiar dacă paginile scrise vor cuprinde mereu un surplus de imagini şi stări ce nu vor putea fi redate niciodată în întregime chiar şi de un film considerat fidel viziunii de pe hârtie, pot spune că în cazul volumului „Eleganţa ariciului” de Muriel Barbery, experienţa cititului a susţinut-o, şi evident, îmbogăţit-o pe cea cinefilă. Nu aş putea să le separ, doar aş acorda o steluţă în plus finalului de impact al filmului.

Revenind la carte, mi s-a întâmplat să o aleg pentru că aveam mare nevoie să regăsesc o anumită stare de echilibru şi poate de aceea a avut o influenţă mai mare asupra mea decât alte cărţi mai „tari”.

Toată acţiunea romanului se construieşte în jurul celor 3 personaje principale (celelalte secundare potenţând strălucirea acestora): Doamna Michel — o portăreasă care se consideră „scundă, urâtă, dolofană” şi doreşte să se înfăţişeze aşa celorlalţi, deşi citeşte Tolstoi şi ascultă Mozart, Paloma — o fetiţă genială de 12 ani care se chinuie să rămână în urmă la şcoală doar pentru a fi lăsată în pace şi Kakuro Ozu — un domn japonez fermecător şi cult, care are darul de a explora cu fineţe profunzimile celuilalt. Cadrul este un imobil de la nr. 7, rue de Grenelle, un univers aproape ermetic, de mici răutăţi şi destine fade.

Cele două voci de fundal sunt cele două personaje feminine de mai sus, bune observatoare ale naturii umane. Deşi le desparte câţiva ani fizici, sunt destule puncte comune în care devin similare, deoarece amândouă aleg cu bună ştiinţă să pozeze în alte persoane, chiar şi-n faţa celor apropiaţi.

Paloma este o fiinţă foarte inteligentă, care se apropie de o înţelegere adâncă a naturii. Vrea să se sinucidă, dar treptat este deturnată de la planurile ei prin neaşteptata apropiere de Doamna Michel şi Kakuro, învăţând să vadă şi o altă perspectivă:

Mai apoi, reflectând un pic, am înţeles în parte acea bucurie subită care m-a năpădit când Kakuro vorbea despre mestecenii ruseşti. Am aceeaşi senzaţie când se vorbeşte despre copaci, despre orice copac: teiul din curtea fermei, stejarul din spatele vechiului hambar, marii ulmi acum dispăruţi, pinii încovoiaţi de vijelii de-a lungul coastelor bătute de vânturi etc. E atât de omenească această capacitate de a iubi arborii, e atâta nostalgie a primelor noastre uimiri, atâta intensitate în a te simți cât de neînsemnat ești în sânul naturii… Da, asta e: evocarea copacilor, a măreției lor indiferente și a dragostei pe care le-o purtăm ne învață cât suntem de derizorii, paraziți mizerabili mișunând la suprafața pământului, și în același timp de face vrednici de a trăi, pentru că suntem capabili să recunoaștem o frumusețe care nu ne datorează nimic. (pp. 175-176)

Ea intuieşte că portăreasa este mai mult decât ceea ce se vede (cu această ocazie ni se explică şi titlul romanului):

Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafară e plină de ţepi, o adevărată fortăreaţă, dar am senzaţia că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante. (pp. 148-149)

Noul proprietar din imobilul administrat de portăreasă, Kakuro Ozu, devine liantul dintre Paloma și portăreasă, ce reuşeşte să le facă să se apropie, şi-n acelaşi timp să lege o relaţie de iubire cu aceasta din urmă, care înfloreşte timid.

Toată atmosfera romanului mă trimite cu gândul la cartea unui alt francez, Mathias Malzieu„Mecanica inimii”, unde am remarcat o anumită delicateţe şi un rafinament subtil de a vorbi într-un stil fluid despre sentimente şi a le pune în valoare.

Vă recomand să descoperiţi această carte despre micile plăceri ale vieţii, despre prietenii sincere, care te ajută să regăseşti cheiţa ruginită cu care să redeschizi uşa inimii tale. Chiar dacă poate nu vă va zdruncina din temelii, merită reţinută pentru valorile umane pe care încearcă să le exploreze cu o tandreţe de care avem nevoie la orice vârstă.

La final, vă las în compania unui fragment răscolitor:

Ştiţi ce este o ploaie de vară?

Mai întâi, frumuseţea pură spărgând cerul verii, acea teamă respectuoasă care pune stăpânire pe inimă, faptul de a te simţi atât de derizoriu în miezul însuşi al sublimului, atât de firav şi atât de plin de măreţia lucrurilor, siderat, captivat, fermecat de dărnicia lumii.

Pe urmă, să parcurgi un culoar şi, deodată, să pătrunzi într-o încăpere de lumină. Altă dimensiune, certitudini abia născute. Trupul nu mai e o coajă, spiritul sălăşluieşte în nori, puterea apei îi aparţine, se anunţă zile fericite, într-o nouă naştere.

Apoi, aşa cum lacrimile, uneori, când sunt rotunde, puternice şi solidare, lasă în urma lor o lungă plajă curăţată de vrajbă, ploaia, vara, spălând colbul imobil aduce în sufletele fiinţelor un fel de respiraţie fără de sfârşit.

Astfel, anumite ploi de vară se înrădăcinează în noi ca o nouă inimă care bate la unison cu cealaltă. (p. 247)

*

Cartea a fost publicată în anul 2009 de către Editura Nemira, în Colecţia Babel, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana.

Ania Vilal

Un om care scrie şi citeşte mult. 2 volume de poezie: ”eu, mama tare și tu” (Ed. Brumar, Timișoara, 2011) cu varianta în limba franceză ”Moi, la mère forte et toi” (Edilivre Aparis, 2014) şi ”Inima dată la maximum” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Visuri şi tăceri multe. thelastpoemstanding.blogspot.ro