Recenzie. Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim (Editura Trei)

Imaginează-ți că mi s-a întins o carte, și pe copertă am deslușit o siluetă sirenică, înveșmântată în argint, din care numai chipul și mâinile se ofereau vederii, dar și acestea cu o oarecare detașare nici sfielnică, nici arogantă, dar eminamente sobră, misterioasă și cu o notă insidioasă. Ochii migdalați se prefăceau a zâmbi aproape melancolic pe sub sprâncenele hiperrealiste, privind către stânga jos, locul amintirilor. Și apoi globurile sofisticate care-i atârnau de lobii ascunși sub turbanul cu sclipiri metalice întunecate și rochia brodată cu lamé, cu trena în falduri crăpate în partea din față, deasupra pantofilor de dans din mătase sidefie.

Nimic neobișnuit până aici, firește cu excepția zâmbetului și a buzelor întredeschise.

Iată însă portțigaretul lung și subțire ca o țepușă. L-am observat la urmă, de fapt era ca și cum mintea mea i-ar fi eludat existența la început. În mâna dreaptă a lui Peggy portțigaretul arăta erect și amenințător ca o armă.

De ce am ales tocmai volumul semnat de Peggy Guggenheim? Fiindcă această confesiune feminină este singurul link între femeie și legendă. Când am pocnit cotorul cărții nu puteam să presimt ce dihanie flamboaiantă avea să-mi sară în brațe, iar asta pentru că mă așteptam mai degrabă la o femeie erudită, crudă, seacă și cu un aer aferat, care avea la momentul fotografiei descrise mai sus în jur de douăzeci și cinci de ani.

Mărturisesc că silueta lui Peggy îmi stăruia încă în minte și că mă intimida, însă n-am dat prea multe pagini și am izbucnit în râs în fața situațiilor comice neașteptate pe care le citeam, și aici mă refer chiar la acel tip de umor de început de secol XX; iar imaginile mute rulează încă de la primele pagini și vor continua pe tot parcursul cărții, care e foarte vizuală.

Dar odată cu chicotelile au apărut și primele întrebări, mai ales că amicii mei se mirau că volumul a fost scris de doamna Guggenheim.

Primul: A-ha, deci l-a scris soția muzeului?!

Al doilea: Aiurea. Păi, tu nu-nțelegi că fondatorul e o femeie?! Acu’ aflu și eu!

Primul: Poate. Dar banii erau ai lu’ domn’ Gugu! Și cu asta: basta!

Al treilea: Nu era soțu-su, bre! Ta-su era ăla cu muzeul!

Iar dacă banii tatălui îi parveniseră lui Peggy printr-o filieră indirectă și după o seamă de artificii financiare neclare, perspectiva misogină a amicilor mei e indubitabilă.

Vorba e că Peggy a intrat în posesia averii ei în 1919, la doar 21 de ani, spre supărarea mamei ei care nu o mai putea controla. E drept că Peggy ar fi putut face orice cu banii, și chiar s-a lăsat ispitită, ceea ce face deliciul acestei cărții sau poate fi ghicit din subtext. Mai întâi de toate însă a investit în artă, iar asta o știe toată lumea. Peggy a avut o viață deplină, pe care nici măcar războiul nu a izbutit să o eclipseze. Nu-i așa?

Chiar și în vremurile cele mai grele Peggy a continuat să cumpere câte un tablou pe zi, fără să știe nici ea prea clar cum reușea. Ceva-ceva aflăm sau bănuim, pe ici pe colo întâlnim cote de piață, fluctuații de preț, negocieri și compromisuri. Ne stăruie întrebarea, dacă a făcut chiar totul pentru a dobândi vreo lucrare sau alta.

Iar răspunsul ar putea fi afirmativ, fiindcă Peggy nu era omul jumătăților de măsură.

Iată în ce manieră aproape paradoxală se descria ea: ”o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”. În această notă s-a încheiat prima citeală a cărții, apoi am vizionat filmul și am continuat cu alte materiale documentare. Observasem că volumul se parcurge ușor și e presărat cu minciunele delicioase și adevăruri camuflate peste care timpul a așternut văluri de mister.

Dar, de bine ce am închis cartea, am redeschis-o, cu intenția să plonjez în subtext, pentru a-mi răspunde măcar la câteva întrebări.

Oare cartea a fost scrisă într-adevăr de o femeie și dacă e așa, chiar de Peggy însăși?

Gore Vidal confirmă în Cuvântul înainte. Și apoi ar mai fi și toate acele componente specifice jurnalului, date și fapte precise privind achiziții, expoziții, evenimente, persoane, pe care numai Peggy însăși le-ar fi putut ști.

Același Gore Vidal aka chéri rememorează prima întâlnire cu frumoasa Peggy. Scriitorul recunoaște că pe atunci se afla la ordinul lui Anaïs Nin, care depășea dublul vârstei lui și pe care o însoțea în preumblările ei boeme. Perspectiva lui e foarte interesantă, la fel și triunghiul Gore – Anaïs – Peggy și mai ales relația dintre cele două legende feminine.

Anumite chestiuni rămân nespuse, unele sunt sugerate, iar altele se devoalează cu greu mai ales necunoscătorilor în ale artei sau ale lumii boeme, ceea ce ar putea fi punctul minus al cărții.

Introducerea, de Alfred H. Barr Jr., istoric de artă și director al Muzeului de Artă Modernă din New York, o numește pe Peggy ”patroană a artelor” și surprinde evoluția ei. Sigur că e un text valabil și din punct de vedere documentar, ca de altfel întreagul volum, însă având în vedere epoca și personajele extravagante, cartea va fi citită pe nerăsuflate. (La fel am făcut și eu, iar aspectele celelalte le-am aprofundat de-abia la a doua sau la a treia lectură. Și apoi, după cum se întâmplă de foarte multe ori în memorialistică am descoperit din loc în loc povești trunchiate remarcabile, multe anecdote, intrigi, climaxuri și deznodăminte.)

În carte figurează nume notorii, precum: Frida Kahlo, Marcel Duchamp, Jackson Pollock, André Breton, Constantin Brâncuși, Pablo Picasso, Henri Matisse, Piet Mondrian, Vasili Kandinsky, Paul Klee, Alberto Giacometti, Hans Arp, Max Ernst, Alexander Calder, Henry Moore.

Peggy a trăit în mediul lor. Cât despre relația ei specială cu Brâncuși, motivul pentru care s-ar fi căsătorit cu el și cauza pentru care nu s-a căsătorit cu el, despre asta veți afla citind cartea.

În încheiere refuz să cred că oamenii își mai pot închipui astăzi că artiștii plastici sunt de găsit doar între cotoarele unor albume, în pinacoteci, în arhive și cimitire. Cu toate astea artiștii par să bântuie într-un oraș paralel, într-un univers paralel. Din cartea lui Peggy aflăm multe despre condiția artistului adevărat, pe de-o parte despre încercarea de a supraviețui, pe de alta despre necesitatea de a se remarca și apoi de a nu face compromisuri, dar de a produce unicate, de a se reinventa și mai ales de a fi iubit de public – o dorință foarte greu de atins, fiindcă publicul larg va subaprecia întotdeauna o ținută neglijentă și o va pune întotdeauna pe seama decadenței sau a nebuniei.

Așadar, Confesiunile unei dependente de artă reflectă foarte bine mediul boem, dar mai ales epoca aceea extraordinară. De aceea e o carte seducătoare, de citit în vacanță, pe plajă, de recitit pe îndelete la iarnă.

*

Confesiunile lui Peggy Guggenheim inaugurează Colecția stArt, prin care Editura Pandora M își propune să familiarizeze cititorii cu fabuloasa lume a artei moderne.

Editura Pandora M (parte a Grupului Editorial TREI)

Colecția: stArt

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 168

ISBN: 978-973-1989-71-6

Traducere din engleză de Ciprian Șiulea

Cuvânt înainte de Gore Vidal

Introducere de Alfred H. Barr Jr.