Recenzie. Ana a României. Un război, un exil, o viață

Lucrurile sunt mult mai simple decât par și așa m-am lăsat de fumat cu scoarță de copac, iar când mi-a trecut furia, m-am răsfățat cu alte spice-uri și m-am dres cu vin de Bordeaux & vanilie de Bourbon. Și am avut cel mai voluptuos sevraj, mâncând din fructul parfumat al orhideei, așa că nu întâmplător mi-am amintit de una dintre călătoriile mamei mele în Orient, când a cunoscut un neozeelandez ce i s-a prezentat cam așa:

– Sunt Alan P. Scumpa mea mamă a fost colegă de școală cu Regina Ana a României.

Eu una sunt sceptică, nu l-aș fi crezut nici în ruptul capului, spre deosebire de romantica mea mamă, care a fost încântată să-și petreacă mai multe luni în compania lui, numai pentru că neozeeladezul auzise de regină, ba mai mult decât atât, altceva nici nu mai știa despre țara noastră. Era vorba desigur despre Alteța sa regală principesa Ana de Bourbon – Parma, actuala Regină a României, ce i-a stat alături Regelui Mihai I încă din momentele de cumpănă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și pe perioada exilului de peste cinci decenii până astăzi, când iată, celebrează împreună, pe 25 octombrie 2015, aniversarea Majestății Sale, Regelui.

2015-10-22 15.47.09

Foto 1 (Cuplul regal la nuntă)

Un război, un exil, o viață povestite de Regina Ana, a fost scrisă de Alteța Sa Regală Principele Radu al României și are un Cuvânt înainte de Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Cartea ce ar putea fi oricând ecranizată, a apărut la Humanitas, în colecția Casa Regală, în mai multe ediții, ultima (probabil) în 2008, pe care însă nu mi-a fost ușor s-o găsesc în librării. Scrierea a fost o frumoasă surpriză.

Nu voi analiza structura cărții, pentru că aceasta ar putea crea falsa impresie că ar fi un text de natură istorică. Nu este așa! E o carte plină de șarm, iar povestitoarea regală ni se dezvăluie în diversele roluri pe care le-a jucat, și anume: de fiică a principelui René de Bourbon – Parma și a principesei Margareta a Danemarcei (care a lucrat în timpul războiului la un pălărier danez), de refugiat, de elevă a unei școli de arte, ce aspira să devină pictoriță sau sculptoriță, de vânzătoare la un magazin universal în America, de participant în cel De-al Doilea Război Mondial alături de Forțele Franceze Libere ca voluntar în campaniile din Algeria, Maroc, Luxemburg și Germania, unde a fost șofer pe ambulanță și ajutor de infirmieră și s-a îmbolnăvit de hepatită, de parteneră de viață a Majestății Sale Regelui Mihai I de România, de mamă a cinci copii (Margareta, Principesa Moștenitoare a României, Elena, Irina, Sofia și Maria), într-un cuvânt de regină.

“Noi am păstrat  vie prezența țării în inimile copiilor noștri. Cred că asta se vede. Uitați-vă la fotografia Margaretei și a Sofiei când au coborât din avion, prima dată în viața lor la București. O altă imagine este aceea a Elenei, venită cu un convoi umanitar. Elena, când a ajuns în România, după trecerea frontierei, a luat un pumn din pământul patriei ei în mâini și i-a simțit savoarea, ca și cum i-ar fi fost cunoscută, fiindcă era la ea acasă. La fel Irina și Maria când, la rândul lor, au venit prima oară în țara tatălui lor, în țara strămoșilor lor. Este spațiul căruia ele aparțin. Această identitate nu poate fi ștearsă.”*

Feminitatea povestitoarei e ancorată în valorile familiei creștine tradiționale și în preceptele familiei sale, pe care le-a respectat cu devotament și dragoste. Totuși uneori acestea au intrat în contradicție cu maniera ei modernă de gândire sau cu toanele sorții. Sper că nu vom avea parte prea curând de un nou conflict internațional și că exacerbarea feminismului din ultima vreme nu provine din eventualitatea declanșării vreunuia. Dincolo de seriozitatea pe care un asemenea subiect l-ar impune, citez o situație în care Regina Ana a reacționat ca o femeie-soldat:

“Printre invitați, regina Elena a României și, alături de ea, un tânăr înalt și frumos, în uniforma aviației române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte și, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul descoperit! Acum, citind toate acesta, poate părea amuzant, dar în acel moment neîndemânarea mea a avut un efect caraghios pentru ceilalți și dezastruos pentru mine. Imediat mama m-a expediat: ”Du-te în camera ta!”*

Am descoperit în carte destule asemenea anecdote, unele chiar mai delicioase, dar și relatări neutre. Povestea poate fi citită de plăcere, iar din acest punct de vedere va fi o lectură spumoasă sau poate fi studiată cu atenție pentru a înțelege mai bine unele ipostaze nebănuite sau uitate ale quiproquó-ului, inclusiv tentația schimbării rolului, precum în Prinț și cerșetor, de Mark Twain, sau alte situații cu valențe mai tulburătoare:

“Apoi am părăsit Salemul și am ajuns la Sigmaringen. Când am văzut castelul acela enorm și tot ce se găsea împrejurul lui, am fost cu adevărat impresionată. Acolo era acum instalat, temporar, Statul-Major francez. Nu aveam nici cea mai mică idee cui aparținea acest mare și frumos castel. Am pus întrebarea și mi s-a  răspuns: ”E al familiei de Hohenzollern.” ”Și unde sunt ei acum?” ”În beci!” Îmi amintesc că ne găseam într-o încăpere cu o perspectivă splendidă. Era prima oară în viața mea când vedeam Dunărea. Și în acest timp, familia de Hohenzollern se găsea în beci. Nu știam pe atunci că familia de Hohenzollern fusese persecutată de Hitler, mai ales când regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu. Știam doar că Hohenzollernii erau sechestrați în propria lor casă și că armata franceză dispunea de castel. […] Cum aș fi putut să știu că după numai câțiva ani mă voi căsători cu vărul lor, Mihai al României, și că toată viața mea va fi departe de țara noastră scăldată de apele Dunării, ale cărei ape izvorau în munții Pădurea Neagră, în apropierea castelului de la Sigmaringen, unde mă aflam eu?!”*

2015-10-22 15.55.13

Foto 2

Quiproquóul se referă de obicei la efecte hazlii ale încurcăturii între personajele unei piese de teatru, însă în timpul acestei lecturi am avut revelația confuziilor de rol (meserie, ocupație, nume, titlu, calificativ), a întorsăturilor de situație, care au produs evoluții sau deznodăminte dramatice.

– Iată un motiv interesant, mi-am spus, încercând să identific trăsăturile arhetipale, însă am realizat repede că pentru a da de capăt acestei chestiuni va trebui să mă documentez îndelung și chiar și-așa e posibil să nu răzbesc. Apoi mi-am amintit vorbele Carmen Sylvei: ”Un rege își poate înțelege poporul, dar poporul nu-și înțelege niciodată regele.”

Către aceeași idee conduce și textul Alegerea aflat în Anexă, o piesă de teatru într-un act scrisă la Versoix în anul 1960 de Majestățile Lor Regele Mihai I și Regina Ana.

“Să aleg! Trebuie să aleg singur. E o povară prea grea pentru umerii unui biet om. Să aleg drumul urii, care mă va devora și va da un țel vieții mele, seminției mele, o luptă care-mi va umple inima. Voința de a te bate pentru un popor, de a muri pentru propriul ideal. Asta-i ceea ce vreau? Acesta-i scopul vieții mele? Să aperi omul, să te sprijini pe propria ta valoare, pe propria ta responsabilitate, să ajungi prin propriile mijloace la capăt, singur, lepădându-te de slăbiciuni. Acesta ar putea fi destinul meu. Un destin dificil, dar plin, generos. Aici, în lupta aceasta n-au ce căuta nehotărâții.”**

Am conchis că e foarte greu să fii un model, star sau idol, să fii un lider sau un președinte, dar e cu mult mai greu să fii un simbol, o idee și să reprezinți în această calitate abstractă țara ta la nivel global și la scară istorică.

*

*Ana a României, Un război, un exil, o viață, Humanitas, București, 2008, pg. 186 , pg. 58 și pg. 47

**Alegerea, piesă într-un act, în anexa la Un război, un exil, o viață, Humanitas, București, 2008,  p. 201.

Date din viața Anei de Bourbon – Parma, Regină a României