Prietenaș

– Un platou ţărănesc? Cârnaţi, muşchiuleţ, slănină cu usturoi, caltaboş, jumări, piftie, curcan, tobă, şorici… după, ne ducem direct la terapie intensivă! Dar ştii, ni se tot zice de când tot suntem aici: gândim pozitiv, schimbăm salonul, schimbăm feng-shui-ul. Hai, acum nu trebuie să te mai îngrijorezi că o să te ingraşi, cum fac toate fetele, cu boala asta a noastră suntem toţi slabi ca modelele cele mai şmechere. Hai, ce zici?!

Salonele aveau ferestre mari. Două paturi, un televizor care stătea mai mereu aprins fără ca cineva să-i dea prea multă atenţie.  Două scaune şi miros de portocale amestecat cu mirosul tratamentului puternic.

De două luni Secţia de Leucemii Acute era casa lor. O casă cu termopane mari, în care moartea era mai prezentă decât în altele. S-au cunoscut pe holul secţiei, într-o seară în care amândoi se plimbau încet, cu capul în pământ, cu dureri în corp şi suflet. Aveau până în 35 de ani, erau înalţi, aveau ochii căprui închis şi glumeau împreună. Leucemie acută limfoblastică şi leucemie mieloblastică. Înainte de diagnostic nu ştiau că există mai multe feluri de leucemie; cum nici nu se gândiseră vreodată la moarte sau la cum să îţi pui iar zâmbetul pe faţă atunci când simţi că nu mai poţi.

Vreo trei ture de salon; s-au oprit unul lângă celălalt, s-au privit preţ de câteva secunde, s-au îmbrăţişat şi au început să plângă. Un plâns încet, un plâns liniştitor, un plâns înţeles de amândoi, care i-a apropiat mai mult decât ar fi facut-o mii de pagini de cuvinte spuse. Au urmat multe alte ture de salon.

– Anda, dacă ţie îţi dau drumul acasă, ce mă fac? Anda, ştii că porumbeii de aici au început să fie nebuni? Cred că le-au dat alţi pacienţi pâine cu chimioterapie şi au luat-o razna. Anda, ştii că îmi eşti un prieten drag tare?

Zilele curgeau aşa cum curgea chimioterapia prin venele lor: nu foarte repede! Timpul trecea mai lin acum, când multe dintre planurile făcute şi teoriile pe care le aveau despre viaţă nu mai erau valabile; trecea mai lin acum, că minţile lor erau mai tăcute.

Stăteau cu orele împreună fără să îşi vorbească prea mult. Îşi zâmbeau, plângeau, uneori povesteau viaţa lor de dinainte de diagnostic. Când unul dintre ei se pierdea prea mult în tunelul fricii, celălalt încerca (reuşind de cele mai multe ori) să-l scoată afară sau măcar să-l aducă mai aproape de ieşire, de lumină. Sperau să le crească părul, să se facă bine şi să cutreiere lumea de afară împreună.

Era o joi mai însorită decât altele. Marius nu mai apărea pe hol. Anda a deschis încet uşa salonului lui. Lumina unei candele roşii pâlpâia încet lângă o poză a lui în care zâmbea.

Închise uşa şi se aşeză pe patul lui, îmbrăţişându-i poza şi plângând.

– Marius, te iubesc, prietenaş! O să vin şi eu, ştiu asta! Sigur există şi acolo un hol pe care o să ne plimbăm amândoi!

Denisa Păunescu, locul I, competiția literară organizată în perioada 3-17 octombrie 2015.

sursa foto