Praf roșu

Răscolesc nervoasă prin sertare căutând harta pierdută printre atâtea lucruri care-mi poluează spațiul… de câte ori mi-am spus c-o să arunc trei sferturi din tot ce am, că nu mai sunt fericită cu ce văd în fața ochilor când mă trezesc? Am senzația că-i toată casa un decor zvârlit la întâmplare fără că eu să fi avut vreun cuvânt de spus în asta. Arme vechi atârnate pe pereți, niște pânze pictate într-o singură culoare – un pigment albastru cum numai în grădina botanică din partea nouă a orașului mai vezi, pânze care, cumva, se potrivesc cu imaginea de la marginea orașului și niște felinare colorate care scârție metalic în bătaia vântului, agățate peste tot, dar care nu mă pot trezi niciodată la fel cum mă trezește chemarea la rugăciune a imamului din moscheea din apropiere, înainte de trezirea cocoșilor.

Ies puțin din curte prin labirintul pieței și mă opresc pentru câteva clipe în fața tarabei unui bătrân berber care face ceai de mentă, îmi trebuie pentru drum. Iau un pahar, să-l beau repede, dar nu pot să plec până nu-mi dă și niște smochine. Ceaiul nu se mai răcește odată, limba mă înțeapă ușor când încerc să-l beau, atât e de tare, însă n-am vreme să mai zăbovesc, soarele e deja de-o suliță pe cer. Îmi iau la revedere în grabă și fug înapoi acasă printre pânzele colorate agățate care flutură în briza de dimineață.

Înșfac rucsacul, uitând pentru o secundă cât de greu este, îmi agăț camera de gât și încui ușa grea de lemn în urma mea. Palmierii gem de curmale coapte, iar funzele lor întrerup blând umbra din curtea plină de vegetație unde miroase a rozmarin proaspăt. Are să-mi fie dor de colțul meu umbros preț de câteva zile.

Mă chinui să ies din orașul unde-s numai nori de praf roșu, fin și încins, făcând slalom printre mașinile care se-aruncă în trafic fară nici cea mai mică urmă de logică sau reguli. Am noroc că-i o zi de sărbătoare și mai toți oamenii sunt în piața centrală unde aud că e un festival.

Ies către autostradă, lăsând în urmă zgomotele. După câțiva zeci de kilometri, în dreapta mea începe să se vadă un lac. Strălucirea lui aproape că mă orbește și-mi vine să opresc mașina, să uit că mai am încă 200 de kilometri până la destinație și să-mi înfig picioarele în nisipul de pe plaja complet pustie, unde dormisem sub stele nu cu mult timp în urmă. Mă uit concentrată la acul de pe bord care indică viteza mașinii… ochii mi s-au fixat în depărtare către ceea ce pare o curbură a autostrăzii, până ce nu-i mai văd capătul. Aș fi vrut să stau în dreapta șoferului, să nu-mi pese de nimic, dar de data asta nu sunt decât eu la volan cu aparatul foto în dreapta mea și multe dulciuri pentru copiii berberi.

E pentru prima dată când mi se permite să locuiesc vreme de două săptămâni cu berberii retrași din Valea Draa și Munții Atlas, având șansa de a-i cunoaște mai bine, de a-i fotografia pe ei, meșteșugurile, obiceiurile și emoțiile lor.

Simt că mi se împlinește un vis.