Petit taxi

Trenul greu se urnește cu un zgomot metalic pe șine de parcă ar fi ruginit. Plăcile de gresie de culoarea muștarului de Dijon erau la fel în toate gările prin care trecusem vreodată și nici aici nu făceau excepție. Tocite, zgâriate de miile de suflete care trec în grabă peste ele, se întind cât vezi cu ochii într-un peron care se îngustează treptat până dispare în terasamentul plin de rugină.

Ușile grele de lemn ale clădirii gării par mai degrabă rupte dintr-un castel medieval și nu te-aștepți să le vezi înalte de 3-4 metri, dând spre un spațiu deschis imens, care se termină cu un tavan din lemn castaniu închis, atent sculptat. “Ce risipă de frumos, oricum nimeni nu privește în sus”, bolborosesc, alergând după un petit taxi albastru.

Soarele apune repede în septembrie, iar până când ajung în centrul orașului e deja aproape întuneric. Șoferul gesticulează nervos într-un trafic ireal, lipsit de orice regulă, semafor, ori noimă, de credeam c-o să înfigă mașina în toți stâlpii, măgarii și pietonii care se găsesc aleator pe străzi, numai când vor ei. Îmi povestește despre tinerețea lui petrecută în armată însă zgomotul vocii lui se confundă cu restul traficului până ce-ajung să nu mai disting nimic.

Dintr-o dată se aude o voce prăfuită venind dintr-un megafon care sună a un vinil cu muzică veche, dar nu e mângâietoarea Edit Piaf, e un cor de voci care se tânguie la unison, chemând musulmanii la rugăciunea de seară care întrerupe ultima zi de post, iar taximetristul se oprește brusc și-mi face semn “Yalla, yalla, coboară!” Așa că scormonesc după mărunt și-mi târăsc valiza grea pe piatra cubică încercând să mă descurc prin mulțimea din piața veche, să găsesc un loc unde pot să dorm.

Pavajul e acoperit cu fân, coji de fructe de cactus, câte un mic munte de gunoi, o balegă din loc în loc, frunze de palmieri și pături întinse de senegalezi care te împresoară din toate părțile cu elefanții lor din lemn ieftin, vopsiți să pară de abanos. Din puhoiul care te îmbrâncește la tot pasul, te izbește în nas un miros de oaie prăjită, cal obosit, trestie de zahăr, pește fript, ghimbir, melci fierți, gaze de eșapament, ceai de mentă, clatite cu unt și tajine abia luat de pe jar.

Vânzătorii de apă berberi bat din clopoțeii din alamă și te îndeamnă să-ți potolești setea bând apă rece dintr-un burduf de capră decorat cu ciucuri roșii. Nu înțeleg cum apa e atât de rece, dar încă mor de sete. Încerc să mă strecor cu valiza printre oameni însă nu-i loc să treci de-un cerc de curioși strânși să caște gura la o pereche de cobre care dansează ițindu-și capetele dintr-un coș de papură. Mai încolo, o vrăjitoare tuciurie îmbrăcată colorat vinde leacuri măcinate din nu-vreau-să-știu-ce împotriva demonilor ori pentru femeile care vor să-și țină soții sub papuc. Niște tinichele strălucitoare îmi iau ochii și-aș vrea să cumpăr câte pot, dar sunt niște lămpi ieftine din tablă subțire și-mi vine să urlu de frustrare că nu pot să mă strecor mai repede prin piață să ajung la riad-ul unde voiam să dorm.

Pe stradă, de-o parte și de alta, se înalță tarabe cu orice-ți trece prin minte, de la genți de piele și papuci până la oale de lut, condimente și fistic, toate aranjate sub formă de munți. Mirosul de grătar amestecat cu bălegar dispare, luându-i locul o adiere de condimente și ceai de plante și nu mai pot să refuz vânzătorii care s-ar băga și în sufletul tău, numai să accepți ce vor să-ți vândă. Iau un ceai fierbinte de mentă și mă trântesc pe un scaun lângă chioșcul unui berber care vinde argint din Niger. E îmbrăcat într-o pânză albastră fără cusături, cu un turban pe cap și în spatele umărului drept atârnă o greutate care îi ține hainele în loc. Mă vede privindu-l curioasă și-mi spune că e pentru deochi, să țină demonii departe.

Dacă vânzătorii ăștia știu să facă ceva bine, lucrul asta înseamnă să-i facă pe turiști să se piardă în medina printre milioanele de tarabe care vând orice-ți poți imagina. Nu pot să mă desprind de argintul berberului și-mi iau o cruce pe un șnur din piele de cămilă și niște cercei intens colorați, acoperiți cu email.

Bătrânul îmi pune mâna ușor pe cap și-mi șoptește arătând spre crucea de la gâtul meu: “Astea sunt cele patru colțuri ale lumii. Să nu-ți pierzi niciodată calea!”.

Despre ce căi vorbește berberul, nu pot să-mi dau seama.

Ies din labirintul străduțelor și ajung în fața unei porți mari de lemn și-o împing să întru în curte. Abia mă țin pe picioare de somn, dar mă înregistrez în cinci minute și intru în cameră. Hărmălaia pieței nu se mai aude, miroase a uleiuri și trandafiri, iar pereții au o nuanță roșie de la lumina lămpilor de piele vopsite cu henna. Deschid fereastra care dă spre curte și se aud doar greierii și un televizor cu o telenovelă spaniolă.

Adorm cu gândul la zilele următoare și pustiul nisipos ce se va întinde în fața mea.