Pași pe șine

Clanc, clanc, trenul fuge pe șine cu o viteză constantă, iar peisajul începe să se schimbe. Aș vrea să deschid geamul, să iau o gură de aer proaspăt, dar vagoanele sunt presurizate și geamurile sunt încuiate. Suntem la 4000 m altitudine și urcăm. Stepa întinsă s-a transformat în niște dealuri șerpuite care se tot înalță.

Merg către vagonul restaurant, după ce trec prin jumătate din tren încercând să-mi dau seama de unde vin și unde se duc călătorii. Mulți sunt chinezi, navetiști săptămânali, ușor bronzați și cu trăsături mongole: ochii mici, față ridată, sprâncene proeminente, un zâmbet împietrit pe față. Cer o cafea barmanului și mă așez lângă geam.

N-am mai dormit într-un pat care nu se mișcă de o săptămână și mă dor toate atât de rău încât îmi vine să cobor din tren. Întreb conductorul care luase o pauză cât mai avem până în Ulan Bator. Mi-a spus că mai durează o zi și jumătate, mersul prin Tibet nu-i chiar simplu la o așa altitudine. Trenul va mai opri de câteva ori în stațiile mai mici pentru a-i lăsa pe navetiști acasă. Mă uit în zare, norii se risipiseră, se văd câteva piscuri înzăpezite în depărtare. Abia le disting. Am nevoie de singurătate, dar cumva pasagerii de aici îmi par prietenoși și deschiși, deși abia ne înțelegem în cuvinte.

Abia aștept să oprim într-o stație, să simț pământul sub picioare, aerul tare și rece, vântul de podiș și să-mi pot folosi picioarele preț de câțiva kilometri buni.