Oleandrul din vene

Mai port prin vene ulei de oleandru. Când mă atingea, vâscozitatea străină îmi urca drept la inimă și se închircea acolo. Mișca, mușca, trăgea cu furie. Suspina. Suspin, încă. De-aș fi știut ce soi de drog, de blestem sau de necuviință se ascundea în sămânța aceea! Ce greșeală, ce neînțelegere a sensurilor.

Tu te ridici și zici:

— A fost o neînțelegere, nu? O greșeală… Spune că nu cuvintele astea îți stau acum pe buze.

Le mușc. Pe ale mele. Ale tale s-au uscat demult, asprite de nefolosire. Au prins cruste albicioase precum ochii peștilor morți în galantare. Cine să se mai simtă îmbiat să le sărute? Și cum? Și, dacă aș afla metoda, când mi-aș croi drum spre ele?

Îmi strâng buzele, cu întrebarea la mijloc și uleiul amar zvâcnindu-mi în tâmple. Tac și-mi spun că asta e greșeala care duce către înțelegere. Scuip sămânța, vomit frunza, oleandrul îmi țâșnește din gură ca petrolul, se împrăștie pe aragaz, amestecându-se cu boia și coriandru, strănută și tușește, apoi dintr-o dată se scutură ca un animal care a zăcut mult timp ca mort. Mă furișez la umbra lui. Aici întrebările tale nu mai au nici rost, nici sensuri. Și-au pierdut vocea.

Tu taci, eu tac, oleandrul nu încetează să suspine. De-acum sămânța lui va încolți într-un alt pământ.

sursa foto: Two girls with oleander – Gustav Klimt