O soluție elegantă

Ana abia aștepta să ajungă la Paris.

Deși pentru ea orice călătorie cu avionul era o mare problemă. În timpul zborului, cei din jurul ei dormeau liniștiți, mâncau, beau, se uitau la filme, ascultau muzică în căști, și culmea culmilor, se tot fâțâiau la toaletă. De la începutul și până la sfârșitul călătoriei, chiar dacă dura câteva ore, ea stătea nemișcată pe locul ei, niciodată lângă fereastră, la nevoie schimba locul, legată cu centura de siguranță tot drumul, transpirată și atentă la fiecare trepidație a aparatului și la orice anunț al echipajului. Ceilalți se bucurau de zbor, vorbeau, râdeau, puneau întrebări, cumpărau mici cadouri, Ana tăcea și stătea la pândă. Nu bea și nu mânca. Toți se simțeau în largul lor, ea era paralizată de frică. De cum pășea în avion avea o singură dorință. Să coboare din cer și să simtă din nou și cât mai repede pământul sub picioare.

A încercat să lupte cu frica de zbor oarecum inexplicabilă și din cale afară de enervată. A luat niște medicamente recomandate de o farmacistă amabilă. Nici un rezultat. A mai încercat ceva. A urmat sfatul unui prieten. A băut două pahare de coniac înainte de a se urca în avion. Tot degeaba. Ba chiar a fost mai rău pentru că, după atâta coniac băut la repezeală, a lovit-o o durere de cap greu de suportat.

În avionul spre Paris, Ana a avut noroc de o vecină simpatică. O bătrânică zâmbitoare și teribil de vorbăreață.

— Doamne, abia aștept să revăd Parisul! E orașul tinereții mele. Acolo am trăit cei mai frumoși ani. Luna trecută, când am împlinit 80 de ani, nepoata mea mi-a dăruit un bilet de avion și mi-a rezervat cinci nopți la un hotel. Am să stau la Paris aproape o săptămână! În două, trei ore sunt acolo și parcă tot nu-mi vine să cred. Nu m-așteptam la un cadou ca ăsta, dar m-am bucurat din toată inima. Recunosc. Eu una nu mai speram să ajung la Paris! Poate doar în vis, nu în realitate. Dar uite că nu mai e mult și sunt la Paris.  Bine că n-am avut nevoie de pașaport fiindcă n-am așa ceva! În ultimii zeci de ani n-am plecat nicăieri.Vreau să spun, n-am călătorit în străinătate. Prin stațiunile din țară am mai fost. La tot felul de tratamente. Că la vârsta mea, nu se poate să nu te doară ceva. Ba spatele, ba un picior, mă rog ai să vezi și tu când ai s-ajungi ca mine. Stai liniștită! Mai e mult până atunci! Dar m-am luat cu vorba și n-am apucat să te-ntreb. Dumneata, drăguță, de ce călătorești? Lasă-mă să ghicesc. Ia să vedem. Cred că știu. La Paris te așteaptă un bărbat. Am dreptate?

— Da, așa e.

— Un bărbat pe care îl iubești.

— Da, îl iubesc.

— E francez?

— Nu. E român. Lucrează acolo.

— În ultima vreme românii noștri sunt peste tot. E un bărbat frumos nu-i așa?

— E cel mai frumos!

— Și ți-e tare dor de el. Cred că nu l-ai văzut de multă vreme.

— Da, e adevărat.

— Oftezi? Înțeleg. Nu mai ai răbdare. Te uiți la ceas din minut în minut.

— Aveți dreptate. Nu mi-am dat seama.

Bunicuța și-a amintit o mulțime de întâmplări. Și după o poveste, a urmat alta și apoi altele. Una mai interesantă decât cealaltă. Despre Parisul de altădată, despre iubiri complicate și, în general, nefericite. Iubirile fericite sunt rare și nu prea povestește nimeni despre ele. Și Ana ar fi avut multe de spus, dar a preferat să asculte. Nu avea chef să vorbească despre divorț și partaj, despre viața ei atât de zbuciumată în ultimele luni.

Pilotul a anunțat că se apropiau de Paris. Așa că au tăcut amândouă și au așteptat aterizarea. Dar avionul a continuat să zboare minute în șir.

— Mi se pare că ceva nu e în ordine!

Ana a sperat să fie contrazisă. Nici gând. Doamna de alături i-a dat dreptate.

— Da, nu miroase a bine. La urma urmei, e o soluție elegantă.

— Nu-nțeleg.

— Păi… Cade și gata! S-a terminat!

— Doamne ferește! Ce să cadă? Avionul? Cum să cadă?

— Uneori cad!

Trebuia să recunoască. Bunicuța de lângă ea avea mare dreptate. Uneori avioanele cad. Destul de puține, dar se mai întâmplă. Din cauze cunoscute sau necunoscute. Pilotul a mai făcut un anunț cu voce calmă. Chiar nefiresc de calmă.

— Atenție! Sunt comandantul Victor Pop. Amânăm aterizarea!

Și Ana s-a gândit la iubitul ei. Oare ce făcea? Precis că era deja la aeroport, și se plimba de colo-colo, tot mai nervos. Privea panoul de sosiri, se încrunta, mai făcea câțiva pași, trandafirul roșu din mâna lui începea să se ofilească, trebuia să sune la serviciu, se enerva fiindcă nu se făcea nici un anunț despre avionul care venea de la București și care era deja în întârziere; mai făcea câțiva pași, privea din nou panoul, tot mai supărat fiindcă lui nu-i plăcea deloc să aștepte.

În avion era o liniște apăsătoare. Nimeni nu mai avea chef de nimic. Nici de filme, nici de cafele sau de discuții. Nici măcar de toaletă. Toți stăteau cu sufletul la gură. Și avionul continua să zboare. Pilotul tăcea, însoțitoarele nu se mai vedeau, pasagerii se foiau neliniștiți în scaune, unii cam palizi, alții cu fața congestionată.

O soluție elegantă? Ana se gândea la cuvintele bătrânei de lângă ea. Căderea avionului era o soluție elegantă? Nici gând! Ana era pregătită pentru viață, nu pentru moarte. Și din nou s-a auzit vocea pilotului.

— Atenție, vă rog. Sunt comandantul Victor Pop. Aterizarea se mai amână puțin.

Ana a privit-o pe vecina ei.

— Stai liniștită drăguță! O să fie bine!

Ana s-a agățat de cuvintele bătrânei ca de un colac de salvare.

— O să fie bine! a repetat vecina ei zâmbind. Ador Parisul mai ales primăvara. Așa, pe vremea asta. La început de mai. Cred că tocmai au înflorit lăcrămioarele. Parizienilor le plac foarte mult floricele astea mici și parfumate. Și au dreptate. Sunt florile mele preferate. Și ție îți plac, nu-i așa? Știi ce cred eu? Că în orașul  ăsta sunt mulți oameni ciudați. Mai mulți decât în altă parte. O mulțime de gură-cască ce stau ore-n șir la mesele de pe stradă, beau vin, ciugulesc câte o bucățică de brânză mucegăită  și vorbesc vrute și nevrute. Le place mult să vorbească. Nu chiar ca italienilor, dar și francezii sunt ca niște vrăbiuțe. Și mai e ceva care-mi place. La Paris majoritatea femeilor sunt cochete. Uneori exagerat de cochete. Slăbuțe, cochete, parfumate, machiate. Și mai ales…

— Sunt comandantul Pop. Vă rog să vă cuplați centurile de siguranță, aterizăm!