Oameni din metrou

Tâdâm-tâdâm. Metroul alunecă hurducăit pe șine și aerul închis miroase a portocali.

Stau într-o rână, prăbușită pe ultimul scaun de pe bancheta albastră, lucioasă, cu tâmpla dreaptă lipită de bara metalică și rece. Oana ne dăduse mai devreme tema pentru săptămâna viitoare și, din cauza asta, lumea din jur devenise o bibliotecă de situații, personaje, decoruri și replici din care eram nevoită să aleg unul sau altul în detrimentul celorlalte. De parcă poți să te decizi ce carte să iei de pe raftul de lemn, fără vreun fir de praf, dintre zecile, sutele, poate miile care te ademenesc cu coperțile, titlurile sau autorii lor, mai vii sau mai morți.

Mai devreme, scriam în metrou. Când am ieșit, la Unirii, o tânără îi trimitea bezele iubitului ei. Ea era jos, pe peron, iar el era deja sus. Gestul ei teatral, aparent exersat, dar atât de spontan, îmi smulsese privirea din caiet. Degetele încetaseră să se mai miște, așteptând ceva. Cu urme de buze lipite de vârfurile degetelor, mâna ei străpunsese aerul, ca o săgeată care-i țâșnea din umăr, către bărbatul brunet, în bluză alb cu bleu, care se zărea dincolo de balustradă. Romeo și Julieta în subteran, dar invers, că doar ea era jos și-i trimitea lui bezele.

Să-i aleg pe ei? mă întrebasem atunci, dar n-am putut să-mi răspund.

Oasele din coloană mi se tasează, tăcute și dureroase. Cu coada ochiului obosit mă uit în jur.

Sunt o scriitoare nepublicată în căutare de povești urbane pentru o temă de curs, îmi spun.

Pe bancheta din fața mea, puțin mai la dreapta, pe același loc antropofob de la margine, un bărbat masiv, cu un chip roșu, ciupit de soare și privirea canină, cu o burtă imensă care abia reușește să nu se reverse peste marginile scaunului, stă baricadat de două genți jegoase de voiaj. Lângă el, doi bărbați în jur de 20-30 de ani, îmbrăcați lejer, oarecum similar. Tipul din dreapta vorbește animat, are un zâmbet larg și dinții foarte albi, stă aplecat, cu coatele pe pulpele larg desfăcute și cu capul înclinat spre celălalt, care ascultă zâmbind, cu spatele lipit de banchetă și cu mâinile împreunate în poală.

Între stații, uruitul metroului ne asurzește pe toți, câteva chipuri se crispează, probabil că și al meu, dar eu nu îmi mai simt pielea feței din cauza epuizării, iar tipul cu geaca bej, din stânga, se apleacă ușor spre celălalt. Și chiar atunci, în momentul acela, cei doi bărbați devin o insulă, iar restul imaginii se încețoșează în jur, ca și cum un obiectiv s-ar fi fixat asupra lor. Click. Stop cadru. Mi-am amintit altceva.

 […]

Traversam, scriind în continuare, pasajul dintre M1 și M2, la Unirii. M-am oprit încercând să termin o frază, iar scrijelitul peniței îmi râcâia timpanul. Era liniște și o auzeam clar acum.

Se smiorcăia, plângând zgomotos, ca o pisică la geam, ca o actriță într-o piesă de teatru ce se joacă fără spectatori, dar la care toată lumea asistă involuntar, în sala mare a tunelului îngust. Silabisea cuvintele și, printre lacrimi, abia dacă puteam înțelege ce zice. Aparent, povestea unui auditoriu închipuit povestea ei zguduitoare de viață. Aia e, maică! Unii oameni n-au noroc. Așa îmi închipuiam că zice. Tunelul se contractase și se dilatase în jurul nostru ca și cum am fi fost captive într-o venă groasă, poate-n jugulară. Eu globule roșii, ea globule albe. Parte din același organism.

Am scos zece lei din buzunar, întorcând spatele șuvoiului de oameni care venea din față, și i-am întins bancnota de plastic fără să o privesc în ochi. Pentru câteva clipe, scâncitul ei a încetat. Am radiografiat capotul albastru, cu floricele mici gri, murdar și zdrențăros pe alocuri, apoi am plecat grăbită, rușinată parcă, cu privirea în jos.

Șuvoiul, o masă uniformă compusă din oameni-roboți cu țeluri incerte, a înghițit-o în urma mea. Eu am luat-o pe margine.

[…]

Moleșeala mi-e îngropată în ceafă, nici mâinile nu mi le mai simt. Tot ce vreau e să stau jos, nemișcată, pe scaunul tare. Îi privesc acum ca prin ceață, vederea mi se îngustează periculos de mult, imaginea celor doi bărbați se estompează, apoi brusc se ridică vălul. O sinapsă buclucașă îmi bâzâie în creier ca un țipar microscopic, avertizându-mă de ceea ce urmează să pricep cu toate simțurile.

De la rotula genunchiului până la rotunjimea umărului, blug pe blug, mânecă pe mânecă, cei doi sunt lipiți-lipiți.

Cel din stânga începe să vorbească timid, rar, îi văd doar buzele mișcându-se și ochii vii privind deseori în jur sau în jos. Cel din dreapta, mai tânăr, mai slab, se apleacă încet să-l audă mai bine. Metroul scârțâie, se clatină, privirea lui coboară lent de pe ochi pe buze și rămâne acolo, suspendată. Celălalt tace, încremenește, urmărind calm, aproape înduioșat, linia invizibilă dintre buzele lui și ochii celuilalt.

Stomacul mi se contractă și gura mi se umple de saliva pe care o înghit cu greu. Ajungem în stație în tăcere, de parcă descoperirea secretului lor ar fi cerut o ceremonie solemnă, un moment de reculegere pentru intimitatea violată de ochii mei de căutătoare de povești. Ușor amețită, plină de bagaje, mă ridic și mă postez lângă ușă, mai aproape de ei. Cel din stânga se foiește stingherit și se lasă înapoi pe spate, cu mâinile împreunate în poală. Cel tânăr îi spune.

– Am un văr cu un an mai mic decât mine. Are 19 ani. Eu mă duc săptămâna viitoare acolo. Stă în Constanța. Îți arăt poze dacă vrei. Nu e scump…, apoi își scoate telefonul din buzunar, probabil să caute pozele, în timp ce celălalt se uită în sus, zâmbind.

– Nu știu ce să zic acum. Poate, mai spune el.

Eu amețesc, mă prind de bară și respir pe gură încercând să-mi reumplu plămânii uscați.

[…]

Nu știu dacă e vis. Pare real.

Un bărbat pe care cumva îl cunosc sau mi-e străin, nu știu exact, stă în picioare la doi metri de mine, ținându-se de bara argintie de sus, și mă fixează cu o privire serioasă, analitică, profundă. E foarte înalt și poartă un palton negru până la jumătatea pulpei. Simt că mă cunoaște bine, dar nu știe de unde să mă ia. Uit la ce stație trebuie să cobor, amețesc și rămân paralizată, atârnată de aceeași bară, pe care o strâng acum ca pe un volan înainte de un accident iminent. Piciorul mi se blochează pe frână. Respir lent, inhalând aer puțin câte puțin.

”Mi-am zis, de când te-am văzut, că dacă mă privești, vin la tine.”

Îi întorc privirea și i-o susțin. Plămânii mi se inundă cu ciment lichid, iar pe spate îmi curg, se rostogolesc, nerușinate cuburi de gheață. Interesant. Incitant. Se încruntă vag și-mi spune prin asta povestea vieții lui. Dificil de pătruns și totuși atât de deschis, ca o carte. Simulez indiferența și nu mă mai uit la el. Trec fix 73 de secunde până când începe să se miște imperceptibil spre mine.

”Mi-am zis, de când te-am văzut, că dacă vin la tine, te ating.”

Haina mea din piele și pantofii cu toc, tot din piele, se strâng, de parcă ar fi intrat la apă, în timp ce eu mă umflu în expectativa atingerii lui. Dar nu o face sau aproape că nu. Doar degetele lui îmi ating spatele, în timp ce apucă un vârf din părul meu și trage ușor, cât să simt, dar să nu mă doară.

”Mi-am zis, de când te-am văzut, că dacă-mi zâmbești, te chem, iar dacă vii, te iau de mână.”

Respir adânc, mă îndrept de spate și mă las învăluită de zâmbetul lui vag ștrengăresc, căruia îi răspund cu unul larg, plin de mirare și veselie. Jucăuș. Neașteptat. Îmi face semn din cap să îl urmez și picioarele mele parcurg distanța către el fără să simt un mușchi pulsând în gambă, în pulpă sau în talpă, nicăieri. Calc pe aer. Mâna mea se ridică din mers și el mi-o cuprinde. Cald. Familiar.

”Mi-am zis, de când te-am văzut, că dacă-mi dai mâna, te învârt ca pe-o floare.”

Coborâm pe peron. Mă învârte de două ori, mă ia în brațe, se apropie la un milimetru de buza mea de jos și mă privește. Eu tac. Colțul ridicat al gurii i se șterge dureros de pe chip, ca și cum tocmai a realizat că orice mișcare i-ar putea fi fatală. Îmi spune, șuierând, printre dinți.

– Mi-am zis, de când te-am văzut, că dacă taci, te sărut.

Inima îmi bubuie, strivindu-se de coaste, plămânii se umplu iar cu ciment. Aștept, la infinit, clipa.

[…]

Ușile se deschid și mă dezmeticesc. Pășesc pe peron cu tenișii mei albi, cu pete proaspete de sânge la călcâie, și iar simt miros de portocali.

Sursa foto: greenscreencinema.com

Erika Ciuică

"A woman must have money and a room of her own if she is to write fiction." Virginia Woolf