Mai bine de o jumătate de mileniu

Comesenii înfulecă pofticioși. După ce am pus pe masă bunătățile pregătite pentru aniversare, toți au tăcut. Bucate sunt din plin. Și toți cei de la masă știu că la mama se mănâncă bine. Sărbătorita se apropie de 90 de ani, dar se ține bine, mult mai bine decât multe persoane de vârsta ei. Mintea și memoria îi funcționează normal. Cu picioarele și cu echilibru sunt câteva probleme, dar se descurcă, are baston. Înainte de a veni musafirii, am apucat să stăm puțin de vorbă între patru ochi.

— Câți ani împlinești azi?

— 88!

— Nu mamă, 87!

— Din 1927?

— Nu. Din 1928. Tata era născut în 27. Tu te-ai născut în septembrie ’28. El ar fi împlinit 88 în octombrie. N-a apucat decât 83. Iar tu ai 87! îi explic eu.

— Bine, cum spui tu! 87!

— Ești cam babă!

— Chiar sunt! spune ea râzând.

— Să fii sănătoasă! Hai că încă-i bine! Ai mare grijă de tine și uite rezultatul!

— Altfel aș fi murit de mult.

Am pregătit cu grijă aniversarea mamei. Anul trecut și acum doi ani am fost la restaurant. N-a fost rău, dar a costat prea mult. Și anul ăsta ne-am gândit tot la aceeași soluție, dar eu am vrut la un restaurant anume, mama la altul, așa că după lungi discuții în contradictoriu, am decis să stăm acasă. La mama. Pentru că, din fericire, locuim separat. O vreme, după moartea tatei, am încercat să stăm împreună. Mai întâi la ea, apoi la mine. Eșec total în ambele cazuri.

Stând departe de ea zeci de ani uitasem că mamei îi place să comande tot timpul. Că ea știe mai bine ca oricine ce trebuie făcut, cum trebuie făcut, când trebuie făcut. Și, în plus, dacă mie îmi place să citesc în liniște, ei îi place la nebunie să vorbească. Cu mine, atunci când stau cu nasul într-o carte și n-am chef de conversație, cu prietenele la telefon sau cu vecinele. Blocul mamei are trei scări așa că sunt destule cucoane care o vizitează des fiindcă ea are mereu ceva bun cu care le servește. O cafeluță la ibric, un pahar de vin bun sau o prăjiturică. O coptură, cum spune mama. Cât despre computer, pe care nu știe să-l folosească, mama îl privește cu indiferență și dispreț, absolut convinsă că îmi pierd timpul stând lângă el ore în șir. Și totuși, când are nevoie de o informație, de adresa unui medic sau a unui magazin, îmi spune cam din vârful buzelor: “Caută tu pe minunea aia!”

Mama și-a invitat la aniversare câteva prietene, un văr primar cu soția, pe care abia i-a descoperit, pentru că tocmai ce s-au mutat din Basarabia în Romania, așa că pe cei doi nu-i prea cunoște și n-au apucat s-o dezamăgească, și o vecină, cea care locuiește pe același palier cu ea. La masă, chiar întinsă la maximum, nu încap prea multe persoane. Ca să stăm comod, cel mult șapte. Așa că a trebuit să elimine din grupul de prietene din copilărie pe cineva.

— Pe Vali, te rog! Cheam-o mâine, cheam-o altădată! Sau n-o mai chema deloc!

— Pe Vali?

— Da. Nu-ți amintești că anul trecut a apărut la restaurant cu bluza pe dos, nepieptănată și flămândă ca un câine. Parcă era o cerșetoare. Când s-a apropiat de masa noastră, am recunoscut-o cu greu. Și, după ce și-a ales mâncarea, în așteptarea comenzii, a ciugulit cu tupeu din farfuriile vecinilor din dreapta și din stânga. Era moartă de foame.

— Săraca Vali. Habar n-ai cât era de elegantă în tinerețe.

— Da, cred că e pe undeva o poză cu Vali tânără și cu mine. Eram undeva, într-o curte.

— Da, mi-a amintesc. Tu cu o mătură în mână. Aveai vreo trei ani, stăteam cu chirie într-o casă cu curte de pe strada Popov, pe care tu o botezaseși Popou, un cuvânt pe înțelesul tău. Deși erai mică, măturai curtea aia de dimineață până seara.

— Și nu-mi era greu? Mătura era prea mare.

— Întotdeauna ai făcut numai ce-ai vrut. Ai avut chef să mături, ai măturat, ai vrut să te măriți, nici nu ți-a păsat că eu și taică-tu n-am fost de acord, te-ai măritat, pe urmă, când ți-ai dat seama că ai greșit, ai hotărât să divorțezi. N-ai stat prea mult pe gânduri și…

— Bine, știu. Acum vorbeam de Vali, nu de mine.

— Da, ai dreptate. Pe atunci Vali era elegantă. Frumoasă n-a fost niciodată, are nasul mare și e cam ciolănoasă, dar în tinerețe era șic. Foarte șic. Bărbații întorceau capul după ea pe stradă. Se îmbrăca numai cu lucruri de calitate, purta pantofi cu toc înalt, rochii mulate pe corp și avea întotdeauna niște parfumuri cum n-avea nimeni. Nu știu de unde făcea rost de ele, n-a vrut să-mi spună niciodată, dar erau cu totul și cu totul deosebite. Uneori mă duceam la ea acasă, deschideam dulapul și dinăuntru venea un miros puternic de parfum bun. E adevărat, ai dreptate, în ultimul timp e de nerecunoscut. După ce a împlinit 80 de ani, a căzut pur și simplu. Nu se mai îngrijește, nu mai mănâncă, nu se mai piaptănă. A îmbătrânit urât.

— Stă rău cu banii?

— Nu cred. Bani ar avea. Pensia. O pensie bunicică. Dar nu mai are chef. Mi s-a plâns că, de la o vreme, nu mai are chef de nimic.

— Cum adică?

— Adică au murit rând pe rând toți cei din jurul ei. Copii n-a avut niciodată pentru că n-a vrut să-și strice silueta, așa că acum nu mai are pe nimeni. La ce bun să se mai scoale din pat, să se spele și să se aranjeze? Pentru cine, pentru ce? Unde să plece? La cine? Așa că habar n-are când e zi sau noapte, dacă e luni sau vineri, dacă e iunie sau august. Ce contează dacă e iarnă sau vară? Stă în pat, se uită le televizor, adoarme, iar se uită la televizor, iar mai trage un pui de somn, și când i se face foame, mănâncă ciocolată. Are o provizie serioasă de ciocolate în sertarul noptierei. Ori de câte ori trec pe la ea îmi cere să-i duc ciocolată și hârtie igienică. Multă, cât pot de multă.

— Hârtie igienică? Hai, măi, mamă! Înseamnă că luat-o razna de tot.

— Rău de tot. Dar eu o înțeleg. Inainte de ’89, hârtia igienică a fost o mare problemă. Nu se găsea și, când aveai norocul să dai de o coadă pentru hârtie igienică, era imposibil s-o ratezi. Azi facem mofturi peste mofturi. Să aibă patru straturi, să fie colorată și parfumată. Atunci important era s-o ai. Chiar așa gri și scorțoasă, era totuși hârtie igienică. Și norocoșii care făceau rost de ea plecau cu sulurile așezate ca un colier imens de care erau tare mândri.

— Da, îmi amintesc. Ce vremuri nenorocite!

— Și ar mai fi ceva. Nu ți-am mai spus, ca să nu te superi.

— Adică?

— Păi, vara trecută am chemat-o pe Vali să stea la mine câteva zile. Era îngrozitor de cald și știu că ea n-are aer condiționat.

— N-am de ce să mă supăr. În casa ta faci ce vrei, chemi pe cine vrei!

— A venit și s-a simțit atât de bine că n-a mai vrut să plece! La mine era răcoare, mâncare și conversație pe săturate! După câteva zile pur și simplu m-a obligat s-o dau afară. Mi-a făcut capul calendar. Pur și simplu m-a obosit cu toate prostiile ei. Cât a stat ea aici mi-a crescut tensiunea.

— Vai de ea! O amărâtă. Mi-e și milă, și silă.

— Bine, pe Vali o chem altădată. Dar să știi că tanti Clava vine sigur.

— Iar o cheamă Clava? Mi se pare că în ultimul timp i-ai spus Claudia.

— Așa vrea ea. M-a rugat să nu-i mai spun Clava!

— De ce, ce s-a-ntâmplat?

— Clava nu sună românește. Când eram mici, în Basarabia, eu eram româncă și ea rusoaică. Acum e și ea româncă și o cheamă Claudia.

*

Tanti Clava, așa i-am spus de mică și n-am de gând să-i spun altfel, a reușit cu chiu cu vai să ajungă la aniversarea mamei. A întârziat puțin fiindcă se deplasează greu.

— Auzi domnule! Taximetriștii nu vor să ia babe! Când eram tânără opreau și fără să le fac semn. Acum nu mă mai vede nimeni. Urâtă mai e bătrânețea asta, tare urâtă!

S-a așezat la capul mesei, și-a tras sufletul, și-a umplut farfuria și a atacat plăcinta cu brânză sărată, una din specialitățile mamei. După pofta cu care înfuleca, ar părea că a sărit peste micul dejun, poate și peste cina din ziua precedentă. N-am văzut-o de ceva vreme, poate chiar de un an, și observ că a mai slăbit puțin. E os și piele. Toată viața a fost minionă, dar parcă de la o vreme s-a mai împuținat. Cochetă a fost de când o știu și așa a rămas. Și-a vopsit părul rar destul de recent și are pe degetele descărnate mai multe inele, creații ale nepoatei celei mici, o adolescentă pasionată de bijuterii. Până nu demult, tanti Clava a avut trei nepoți, toți de la fiul ei, care a fost căsătorit de două ori, dar nepoata cea mai mare s-a sinucis în urmă cu câteva luni. Avea cam 35 de ani și suferea din dragoste. N-am cunoscut-o. Știu de la tanti Clava că era o fată cam bolnăvicioasă, retrasă și tăcută, o fată sensibilă pe care, în adolescență, divorțul părinților o marcase puternic.

Am descoperit anunțul decesului întâmplător și m-am temut pentru prietena mamei, dar tanti Clava s-a dovedit mai tare decât mine. A plâns puțin și a trecut destul de ușor peste tragedie. Cred că s-a obișnuit cu despărțirile definitive. I-au murit în anii din urmă o mulțime de cunoștințe, prieteni sau rude. I-au murit și soții. Amândoi. Căsătoria cu primul a durat mult. Aproape 40 de ani. Ea s-a îndrăgostit de el, profesorul de română care recita ca nimeni altul, pe vremea când era elevă în ultima clasă de liceu. În câteva luni i-a devenit soție. Dar după ce el n-a mai fost, tanti Clava n-a putut să stea singură. S-a căsătorit din nou, cu un fost coleg de facultate, dar și cel de-al doilea soț a părăsit-o definitiv după cinci ani de conviețuire.

— Dacă ajungeți la Cluj căutați strada care poartă numele soțului meu, a lui Eugen. Foștii lui elevii, dintre care câțiva lucrează la primărie, nu l-au uitat. E drept că Genu a meritat din plin. Era sever, dar drept. Când dădea o notă mare era sărbătoare. Mai rar un profesor ca el. Și știu ce spun. Și mie mi-a fost profesor. Dar și Tibi, al doilea soț, ce om minunat a fost. Drăguț și tandru. Nu trecea o zi fără să nu-mi facă un dar. Parcă-l aud. Obișnuia să spună că viața e scurtă și urâtă așa că musai trebuie s-o facem suportabilă. Să râdem și să ne bucurăm. Nu e ușor, dar se poate! Ce păcat! S-a dus prea repede! Era tânăr. Abia împlinise 75 de ani.

Tanti Clava oftează adânc, își face discret cruce, murmură “Dumnezeu să-i ierte!” și își pune în farfurie niște salată de boeuf.

E un fel de mâncare ce se mestecă ușor și asta e foarte important pentru că, de câțiva ani, Clava are probleme mari cu dantura. Știu că ar fi vrut să-mi fie soacră. Subiectul ăsta a fost îndelung discutat și pe față și în secret. Ea și mama, prietenele pe care viața n-a reușit să le despartă, au complotat ani în șir și și-au dorit să devină rude, dar omul propune și Dumnezeu dispune. Eu și fiul lui tanti Clava ne-am cunoscut de mici, dar n-am fost nici măcar prieteni. Dar recunosc. Cred că i-am spus de mai multe ori că mi-ar fi plăcut o soacră ca ea! Dar fără ca fiul ei să-mi fie soț!

Mama tace. Înghite cu noduri mâncarea și tace. Știu că s-a săturat s-o audă pe tanti Clava lăudându-se. Ori de câte ori se întâlnesc, tanti Clava repetă iar și iar aceleași povești, presărate ici-colo cu minciuni nevinovate. Sau cu omisiuni. Mama l-a cunoscut bine pe Genu, primul soț al lui Clava. E adevărat că a fost un profesor excepțional, dar tot el a fost un mare amator de pălincă. Un excelent povestitor, dar și un bărbat care se îndrăgostea adesea de elevele lui, tot mai tinere și mai frumoase. Și, dacă n-ar fi atâția musafiri, cu siguranță că mama i-ar pune prietenei ei Clava câteva întrebări.

— Te tot lauzi cu soții tăi formidabili, dar de ce nu spui că fiul tău te fură? Că lună de lună îți ia toată pensia, după ce a pus deja mâna pe toți banii tăi de la bancă, ba chiar și banii de înmormântare? Că locuiți într-o casă închiriată? Că el a avut un apartament și o casă, amândouă cumpărate de tine, dar locuințele sunt la fostele soții. Și tot acolo sunt și copiii. Că tu și fiul tău nu vorbiți zile în șir, că nu-i pasă cum te simți sau dacă ai nevoie de ceva. Că și el, ca și taică-su, e topit după pațachine tinere și vulgare. Diferența e că lui nu-i place pălinca, ci preferă vinul. Cât mai vechi! Și cât mai mult!

Tanti Clava o cunoaște pe mama prea bine ca să-i dea apă la moară, așa că mai ia o porție din salata de boeuf. Și pentru că prinde câteva momente de liniște, vecina mamei reușește să strecoare și ea câteva cuvinte.

— Și eu am noroc de un soț bun, spuse vecina. Nu e perfect, dar e bun. Problema e că al meu a avut toate bolile din lume. Pe toate! De fapt, așa i s-a părut. În realitate e sănătos tun. De fiecare dată analizele lui ies perfect. Dar asta nu-l liniștește. Ce contează analizele? El e convins că ceva nu e în ordine. Și ceva tot are. Nu mai aude bine, dar asta e firesc la vârsta lui.

A venit fără soțul ei fiindcă el se crede iar bolnav. Și din cauza asta e mereu prost dispus. Stă toată ziua întins pe pat și se uită la televizor cu căștile pe urechi. Nu-i plac aniversările, nunțile sau parastasele fiindcă se teme de mulțimi. Le evită. Unde sunt oameni mai mulți, sunt și nenumătați microbi. Și pe el microbii il sperie. Pe cât posibil, preferă să stea acasă, mai ales în camera lui unde e întotdeauna curat, nici urmă de praf, fiindcă acolo face curățenie în fiecare zi, așa, ca pentru el. Zilnic pune aspiratorul, șterge praful, curăță clanța cu o cârpă îmbibată în spirt și, o dată pe săptămână, spală geamurile. Oricum altceva nu mai are de făcut.

Și povestea asta a vecinului surd am auzit-o de câteva ori. În general, fiecare dintre noi avem un repertoriu de povești pe care îl tot folosim. Povești pentru prieteni apropiați sau pentru pesoane întâlnite din întâmplare, povești pentru oameni de aceeași vârstă sau povești pentru persoane mai tinere decât noi. De fapt, cea cu adevărat bolnavă e vecina. Are sau mai exact a avut cancer, o boală cu care s-a luptat câțiva ani pe viață și pe moarte. Și se pare că a învins. Doar se pare, fiindcă adesea, când te aștepți mai puțin, cancerul poate să revină.

— Problema e că anul ăsta am împlinit și noi 80 de ani, continuă vecina. Eu în primăvară, iar soțul meu acum câteva săptămâni.

Tresar. Chiar e o problemă. Habar n-aveam că vecinii mamei sunt destul de aproape de vârsta ei. Mi s-au părut mult mai tineri. I-am văzut uneori plimbându-se braț la braț sau i-am întâlnit pe scări și mi s-au părut de cel mult 70 de ani.

— Ehe, o să vedeți, abia acum începe distracția. Până la 80 de ani mai e cum mai e, dar după 80 se-ngroașă gluma, intră în vorbă și Gabi, prietena cea mai recentă a mamei.

Recentă în comparație cu prietenele din copilărie. Ea și mama se cunosc doar de vreo două decenii. Și dacă la început i s-a părut antipatică și prețioasă, prea cu nasul pe sus, cu timpul mama a ajuns la concluzia că Gabi e o fată bună, un om de cuvânt, o persoană pe care la nevoie te poți baza.

Gabi știe ce spune fiindcă și ea se apropie de 87. Și e amanta unui domn care urmează să împlinească 92 de ani. Un fel de amantă. Cei doi prieteni locuiesc separat fiindcă fiecare are tabieturile lui, problemele lui de sănătate, casa și lucrurile lui. S-au cunoscut în tinerețe și s-au simțit atrași unul de celălalt, dar pe atunci amândoi erau căsătoriți, așa că și-au respectat partenerii de viață. Apoi s-au reîntâlnit întâmplător după zeci de ani, când amândoi erau văduvi. Au hotărât să-și petreacă ultimii ani din viață împreună. Când au aflat că tatăl lor urma să aducă în casă o altă femeie, copiii domnului, de la ei din America, s-au grăbit să-l anunțe că nu erau de acord ca persoana respectivă să-i devină soție, convinși fiind că necunoscuta intenționa să se bage în viața tatălui lor doar ca să pună mâna pe casa familiei. N-avea ce căuta altă femeie în lucrurile răposatei lor mame. Dar uneori părinții sunt neascultători și nu le pasă ce spun copiii. Așa că, deși nu s-au căsătorit, în ultima vreme Gabi și prietenul ei își petrec împreună toate weekendurile și toate vacanțele.

— Bine că trăiți amândoi, continuă Gabi adresându-i-se vecinei.

Bănuiesc ce urmează să spună. Și nu mă înșel.

— Singurătatea e tare urâtă. Eu am fost măritată de trei ori. Și toți trei au murit. Am suferit pentru fiecare, dar cel mai greu a fost acum câțiva ani, când s-a dus mama. Abia dispariția ei a fost cu adevărat o tragedie. Mare tragedie. Între mine și mama a fost o legătură puternică. Nimeni nu m-a iubit ca ea. Și m-au iubit destui.

Are dreptate. Chiar și la aproape 90 de ani, Gabi e o femeie îngrijită. E mereu coafată, machiată discret și mai ales frumos îmbrăcată. A fost ingineră, a avut un post bun într-un minister și a călătorit mult. Doar la Paris a fost de treizeci de ori. Dar Gabi nu e deloc gospodină, asta îi reproșează mama cu superioritate. Nu știe nici măcar să fiarbă cartofi! Ceea ce e greu de crezut, dar poate că e adevărat! Mama mi-a povestit că atunci când i se face poftă de cartofi sau de sarmale, destul de rar, fiindcă Gabi nu vrea să se-ngrașe și e foarte atentă la ceea ce mănâncă, prietena ei cumpără mâncare gătită. Ceea ce mama n-a făcut niciodată. Ori de câte ori ne întâlnim, eu și Gabi vorbim despre concerte. Muzica simfonica e pentru ea un fel de drog. Când ascultă muzică, măcar la televizor, dacă nepotul ei mai uită s-o invite la Ateneu, grijile și spaimele dispar și Gabi se simte fericită. Are noroc că el este compozitor și profesor, ba chiar într-o vreme a fost Ministru al Culturii, și îi trimite adesea invitații la diferite concerte.

Un gând mă face să tresar.

— Stați puțin! Vă dați seama că noi cei de la masa asta avem împreună mai mult de o jumătate de mileniu?

— Nu se poate! mă contrazice mama destul de șocată. Ce tot spui? Un mileniu are o mie de ani!

— Da, știu ce-nseamnă un mileniu, dar vârstele noastre adunate dau mai mult de 500 de ani! Suntem șapte. Tu, Clava, Gabi aveți 87, vecina are 80, vărul tău cu soția câte 70, și eu mai bine de 60.

Mama tace câteva clipe și face socoteala în gând. A fost contabilă așa că se pricepe. Ca să fie absolut sigură, ia o bucată de hârtie și un pix și verifică adunarea.

— Știi că ai dreptate? Împreună depășim jumătate de mileniu. Foarte bine! Să fim sănătoși!

Torn vin în pahare și toastăm pentru mama și pentru noi. În timp ce beau, mă gândesc că am greșit refuzând să mă înscriu la cursul de nemurire. Mare greșeală. Dar poate că nu e prea târziu. Poate că-mi amintesc cine m-a invitat și aflu dacă mai sunt locuri.