Interviu. “Mi-a fost mult mai greu să scriu „Măștile fricii” decât „Vina” și asta pentru că mi-am dorit foarte mult să nu dezamăgesc.“ — Camelia Cavadia

Pe scriitoarea Camelia Cavadia am cunoscut-o chiar la una dintre edițiile clubului de carte pe care îl organizăm împreună cu British Council România, unde a fost invitată. Ulterior, la lansarea celui de-al doilea roman al său, am luat contact și cu femeia Camelia Cavadia, Cami, cum îi spun prietenii, care mi-a oferit căldura și sinceritatea unui vechi prieten, deși încă nu ne cunoșteam foarte bine. Pe de o parte, cred că datorită aceastei deschideri mi-am dorit să cunosc și mai mult omul din spatele cărților.

Violeta Anciu: Dragă Cami, ce înseamnă pentru tine scrisul, cum influențează el evoluția ta ca femeie, ca soție și mamă?

Scrisul este de ani buni un mod de viață. E legat în primul rând de meseria mea, de preocupările mele. De când mă știu am scris într-un fel sau altul: am ținut jurnal, am scris scrisori, am scris pentru blogul www.carticusuflet.ro, scriu pentru www.coolturamall.ro, am rubrica „Stop to read” în revista „Stop to shop”, voi scrie pentru unica.ro, scriu pentru oricine mă roagă, dar scrisul cărților este ceea ce mă definește. Scrisul îmi înfrumusețează viața, mi-o îmbogățește și mi-o organizează. Ca femeie, m-a făcut mai deschisă, mai puțin speriată, un pic mai curajoasă. Ca soție, mi-a dat o siguranță pe care înainte n-o aveam. Discutam și înainte cu soțul meu despre cărțile citite, dar acum am căpătat o deprindere nouă și trebuie să recunosc că e foarte amuzant să vorbim despre cărțile pe care le scriu. Mă consult mult cu el despre ceea ce urmează să scriu și a devenit acum primul om pe care îmi „testez” ideile. Sunt importante pentru mine părerile lui pentru că este și el, la rândul lui, un mare iubitor de literatură. În ceea ce o privește pe fiica mea, constat cu stupoare că rolul de scriitoare a inversat cumva relațiile dintre noi. La ambele cărți m-am trezit așteptând cu sufletul la gură părerile ei, dorindu-mi cumva să mi le valideze într-un fel sau altul. Scrierea cărților a venit în momentul în care am simțit că e loc să fac mai multe lucruri pentru mine, atunci când mi-am găsit curajul și îndrăzneala de a încerca și a coincis cu o perioadă în care am găsit mai mult timp liber. După ce fiica mea s-a mutat la casa ei, prioritățile mele s-au schimbat dintr-o dată și am simțit că mi se deschide o lume nouă, doar pentru mine. Nu spun că fiica mea m-a ținut în loc, ci doar că, atunci când ea era acasă, gândurile mele se îndreptau la cum să facem să petrecem cât mai mult timp împreună și să ne bucurăm unii de ceilalți. Scrisul este în felul său un gest egoist și presupune o absență mai scurtă sau mai îndelungată din viețile celorlalți. Nu e doar o lipsă fizică, ci și una mentală, pentru că atunci când scrii ești mereu cu gândul în altă parte și mai puțin la viața care tocmai ți se întâmplă. Cartea devine fundalul tuturor lucrurilor pe care le trăiești în acel prezent.

Mulți apropiați de-ai tăi au afirmat, în nenumărate rânduri, că acea Cami pe care o cunosc este foarte diferită de scriitoarea Camelia Cavadia. Cum le-ai caracteriza pe fiecare, sunt cele două în antiteză?

Așa este. Într-un fel, scriitoarea este mesagerul omului. La prima vedere, sunt un om ușor impresionabil, empatic, extrem de sensibil, de cele mai multe ori naiv. De-a lungul timpului, oamenii au văzut la mine doar învelișul acesta extrem de fragil și au fost mulți cei care, după ce mi-au citit cărțile, m-au întrebat cum naiba o fată așa finuță ca tine poate să scrie despre asemenea orori! Par un om ușor de doborât și chiar și eu am crezut asta despre mine, însă viața mi-a dovedit că sunt mai puternică decât credeam, dar, mai ales, că sunt neobosită atunci când am de construit sau reparat ceva. Ca scriitoare, am descoperit posibilitatea de a pune în personaje toate lucrurile pe care le văd, le simt, le trăiesc, dar pe care, de cele mai multe ori, le țin pentru mine. Mă bucur că, în sfârșit, am ce face cu tot tumultul care uneori pare că e gata să dea pe dinafară, cu toate lucrurile pe care le observ, cu toată empatia pe care o trezesc în mine anumiți oameni. Am spus-o de mai multe ori până acum, viața mea interioară este mult mai bogată decât cea care se vede la suprafață. Așa a fost dintotdeauna. Iar acum am posibilitatea să folosesc tot ceea ce s-a strâns în mine.

13590451_1047292228682525_2823831427867245827_n

Cum te-ai simțit pe parcursul perioadei în care ai scris romanul Măștile fricii, în comparație cu cea în care a luat naștere cartea de debut, Vina? Mă refer aici la scriitoarea și nu la femeia Camelia Cavadia.

Mi-a fost mult mai greu să scriu „Măștile fricii” decât „Vina” și asta pentru că mi-am dorit foarte mult să nu dezamăgesc. Chiar citeam zilele trecute o declarație a autorului francez Joël Dicker referitoare la cea de-a doua carte a sa, în care spunea că a făcut față cu greu presiunii aduse de succesul primei cărți, de așteptările publicului și ale criticii. Păstrând bineînțeles proporțiile, „Vina” a fost o carte foarte bine primită de public, răsplătită cu voturile cititorilor francezi care au declarat-o câștigătoare la Festivalul Internațional de la Chambéry, iar lucrul acesta mi-a adus foarte multă bucurie, dar m-a și „împovărat” într-un fel, dacă se poate spune așa. Atunci când am scris „Vina” am făcut-o fără niciun fel de așteptare, fără certitudinea că vreo editură ar vrea să mi-o publice. Însă, după apariția ei, au venit imediat și întrebările cititorilor legate de următoarea carte. Odată instalate curiozitatea și așteptarea publicului, ele s-au transferat asupra mea ca o presiune nerostită. Apoi, au mai fost și remarcile câtorva oameni de litere care spuneau că un debutant confirmă abia la a doua carte. Așa că… am simțit o presiune în plus și de aici.

După apariția romanului Vina spuneai că îți dorești ca următoarea carte să fie la fel de emoționantă, dar mai bună din punct de vedere stilistic. Ai reușit să atingi acele obiective cu Măștile fricii sau a ieșit un roman la care nu te-ai fi așteptat, care s-a îndreptat în altă direcție?

Da, așa mi-am dorit și am încercat totodată să rămân fidelă stilului propriu. Am păstrat elementele de introspecție și analiză psihologică, dar am schimbat perspectiva naratorului (de data aceasta povestea fiind spusă la persoana I), fără a forța însă nimic doar de dragul schimbării. Mi-am urmat instinctul și a ieșit o carte diferită de prima, dar asemănătoare ca stil și analiză. Îmi doream foarte mult ca în această carte să se simtă în primul rând o evoluție a scriiturii. Iar cei care au citit „Măștile fricii„ spun că ea este evidentă. Nu pot decât să îi mulțumesc editorului meu, Virginia Costeschi, care m-a ghidat și m-a sfătuit cum să rescriu pasajele mai puțin reușite. Ea a fost lângă mine de la început până la sfârșit, iar sprijinul ei a contat enorm. A ieșit o carte de care sunt mulțumită, însă ce te faci că Virginia așteaptă de la mine să scriu Cartea, cu majuscule. Să vezi acum presiune! 🙂

Ce înseamnă Ema, personajul principal din Măștile fricii, pentru tine ca om, pe de-o parte, și pe de altă parte, pentru scriitoarea care i-a dat viață?

Ema este un cumul de personaje vii, de povești auzite, de frânturi de viață trăite, aici, aiurea și oriunde. N-am știut că va aduna în ea atât de multă putere încât să deștepte în cititorii mei amintiri asemănătoare, prin care au trecut și ei. Dar mă bucur că s-a întâmplat așa. Multora dintre ei Ema le-a dat curajul de a vorbi despre lucruri din trecutul lor pe care le voiau uitate și-ngropate. M-am trezit după apariția acestei cărți beneficiara unor confesiuni greu de uitat, a unor mărturisiri rupte din suflete greu încercate și m-am bucurat să devin păstrătoarea lor. Nu există răsplată mai mare decât aceea de a vedea că între tine și cititor s-a creat o legătură ce depășește granițele cărții. M-a bucurat foarte mult faptul că cititorii mi-au devenit prieteni, căci altfel nu aș avea cum să cataloghez încrederea cu care mi-au împărtășit crâmpeie arzătoare din viețile lor. Sunt un scriitor răsfățat, care primește poezii în dar, fotografii cu cărțile sale plimbate peste tot în lume și multe vorbe bune. Nici nu știu cum să mulțumesc pentru tot ceea ce vine de la cititorii mei!

13682580_679298905542229_1007250404_o

Pentru un om al cuvintelor, alegerea lor este foarte importantă, dacă nu chiar vitală. De ce Măștile fricii?

„Vina” a fost scrisă încă de la început cu acest titlu în minte. Era titlul perfect. M-am bucurat foarte mult că și editura a fost de acord să îl păstrăm, așa că a fost o decizie comună. În ceea ce privește titlul celei de-a doua cărți, el aparține editorului cărții, Virginia Costeschi. Am avut multe titluri de lucru, o pagină întreagă de propuneri, dar parcă nici unul nu se potrivea perfect, așa cum se întâmplase cu „Vina”. În momentul în care Virginia mi l-a propus pe acesta, am simțit imediat că el este titlul de care aveam nevoie.

Spuneai în cadrul lansării romanului că te consideri o persoană destul de fricoasă, că ai reușit să-ți înfrângi o parte din frici și ți-ai dori să fii mai curajoasă. În acest sens, care a fost contribuția experienței trăite pe parcursul scrierii acestei cărți?

În afară de frica de bătaie pot spune că m-am confruntat cu toate fricile Emei și încă altele în plus care nu apar în această carte. A existat o foarte bună perioadă a vieții mele când frica însemna primul lucru pe care îl simțeam prezent în fața ochilor când mă trezeam. Frica de a nu dezamăgi, de a nu reuși să fac față situațiilor de la serviciu sau din viața mea erau cele care mă paralizau încă de la primele ore ale zilei. Atacurile de panică ale Emei sunt atacurile mele pe care m-am străduit ani de zile să le înving. Am reușit, dar a fost greu. Așa cum am mai spus, scrierea acestor cărți a fost pentru mine terapie curată. Mă simt mult mai puternică acum, mult mai capabilă să mă accept așa cum sunt.

Mi-ai mărturisit că ai nevoie de o pauză până să te apuci de următoarea carte. Ce ți-ai dori să faci în perioada aceasta pentru sufletul tău? Este exclusă posibilitatea documentării pentru un al treilea roman?

Da, am neapărat nevoie de o pauză. Nu am mai avut un concediu ca la carte de mai bine de patru ani. Ultimele două vacanțe mi le-am petrecut scriind, iar scrisul e mai degrabă epuizant decât reconfortant atunci când ceri de la minte să te ajute să desăvârșești ceva ce-ți dorești să iasă fără cusur. Peste câteva zile vom pleca într-o vacanță prin țară, un tur al României prin toate locurile pe care le-am vizitat de-a lungul anilor și care ne-au plăcut. Vor fi și câteva destinații noi, cu ar fi Viseșul de sus, în Maramureș, unde am făcut deja rezervare pentru o plimbare cu Mocănița sau cascada Bigăr.

O altă mare bucurie este faptul că plecăm în această vacanță așa cum o făceam pe vremuri, împreună cu fiica noastră, însoțită acum de soțul ei. În această vacanță intenționez să mă bucur de tot ceea ce vom întâlni în cale, oameni și locuri deopotrivă, să ne oprim doar acolo unde ne va dicta sufletul. Îmi voi lua desigur și câteva cărți la mine, dar nu știu dacă nu cumva seara nu vom cădea răpuși de oboseală. Și ca să răspund și ultimei părți din întrebare, cea de-a treia carte nu presupune o documentare propriu-zisă, însă mă așteaptă o documentare grea pentru cea de-a patra. Va fi ceva cu totul diferit față de tot ceea ce am scris până acum, un subiect greu, care necesită o siguranță mare a informației. Este un proiect ambițios care sper din tot sufletul să nu mă depășească. Până atunci, însă, mă așteaptă o vacanță și cea de-a treia carte căreia abia aștept să mă dedic.

foto: Camelia Cavadia, arhiva personală.

Violeta Anciu

Scrie din 2005, publicând 5 ani în „Revista noastră", în revista „BOEM@” (2015) și pe ateliere precum eCreator.ro, scrieliber.ro sau cenaclul online Lira21. În aprilie 2015 publică volumul de debut, „Amprente Urbane - Evoluția” (Editura Bookbreak). Simultan, lucrează la al doilea volum de versuri și la un roman psihologic, primul din trilogia ce va marca debutul scriitoarei în proză.