Interviu. Laura Gheorghiu despre scriitorii germani din România comunistă

Am dedicat această carte memoriei lui Helge Dirk Fleischer, unul dintre tinerii  germani din Sibiu care au ales să rămână în țară și să construiască noi proiecte cu entuziasm și dăruire, având încrederea că fiecare dintre noi are o datorie față de comunitatea căreia îi aparține și convingerea că lucrul temeinic și bine făcut este condiția sine qua non a reușitei. Din păcate a plecat prea devreme dintre noi, s-a stins luptând cu o boală necruțătoare la doar 33 ani.

Doamnă Laura Gheorghiu, vă rog să prezentați mesajul lucrării dvs. intitulată Comunitatea dispărută. Etnicii germani din România între 1945 și 1967, apărută la Editura Tritonic și lansată în anul 2015 la Târgul Gaudeamus.

Am scris această carte în semn de respect și admirație față de comunitatea germană din România, a cărei prezență în Transilvania timp de opt secole și în regiuni precum Banat, Bucovina și Basarabia pe durata a două secole a fost întreruptă în mod brutal de către regimul comunist instaurat cu sprijin sovietic în martie 1945. Prin reîntoarcerea etnicilor germani pe meleagurile de unde au venit strămoșii lor, România a suferit o pierdere ireparabilă, comunitatea germană fiind purtătoarea unor valori și a unui model de civilizație care astăzi ne lipsesc.

Prezentați-ne pe scurt concluziile studiului dumneavoastră.

Cartea tratează situația comunității germane din România în primele două decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial și se concentrează pe analizarea cauzelor care i-au determinat pe etnicii germani să părăsească țara, astfel că în cca. 45 de ani România a pierdut populația sa de origine germană. Am prezentat drama comunității germane în primii ani de la instalarea, cu sprijin sovietic, a regimului comunist în România: deportarea etnicilor germani în URSS și ulterior în Bărăgan, procesele politice împotriva elitei intelectuale a comunității germane, valul de arestări, abuzuri, confiscarea caselor, a proprietăților și bunurilor etnicilor germani, care au rămas fără mijloace de trai și posibilități de a se întreține pe ei și familiile lor. Situația comunității germane din România se îmbunătățește abia începând din anul 1949 și treptat în anii 1954-1956 etnicilor germani le sunt înapoiate casele confiscate în 1945 și li se permite să utilizeze limba maternă în spațiul public. De asemenea, apar ziare și reviste de limbă germană și se înființează teatre și alte instituții culturale pentru minoritățile naționale din România.

O temă tratată pe larg este procesul de reunire a familiilor separate ca urmare a războiului sau a deportării la „munca de reconstrucție” în URSS. Inițial, cazurile de reunire a familiilor în RDG și ulterior și în RFG erau soluționate pe baza unor „motive de ordin umanitar”. Începând din anul 1962, Securitatea controlează acest proces, iar guvernul federal de la Bonn plătește sume de bani din ce în ce mai mari în schimbul acordării vizei de plecare definitivă din țară pentru etnicii germani. În paralel cu acest proces, care reprezenta în fapt o problemă umanitară care se cerea rezolvată, numărul cererilor depuse crește în anii ’60 și ulterior masiv în anii ’70 și ’80 și vizează practic emigrarea în RFG – și în documentele Securității este utilizat acest termen – când pentru etnicii germani din România devine evidentă imposibilitatea de a-și menține identitatea națională pe fondul unei stări de tensiune în relația cu un stat perceput ca fiind străin și represiv, a unei situații economice care se degrada continuu și a faptului că o parte importantă dintre rude se aflau deja în RFG, întreținând atmosfera cu privire la perspectivele de integrare socială și profesională din Germania federală.

În paralel am prezentat atât contextul intern, în special politica față de minoritățile naționale, cât și relațiile guvernului de la București cu cele două state germane, relațiile economice și politice cu acestea, problema etnicilor germani în ansamblul relațiilor politico-diplomatice ale României cu RFG și RDG.

rsz_2016-01-07_144529

Care sunt după părerea dumneavoastră, cei mai importanți oameni de cultură români de limbă germană, de naționalitate germană din perioada comunistă? Doriți să creionați pentru noi portretul uneia dintre personalități? Poate al unei scriitoare?

Cred că cea mai cunoscută personalitate din rândul scriitorilor de limbă germană din perioada comunistă este laureata premiului Nobel pentru literatură în anul 2009, Herta Müller. Ceea ce m-a impresionat este forța cu care romanele sale evocă universul celor forțați să își părăsească țara unde

s-au născut sub presiunea unui regim totalitar, a terorii omniprezente și nimicitoare pe care acesta o exercită asupra societății prin intermediul Securității.

Rezistența pe care Herta Müller și alți scriitori germani din România au asumat-o față de presiunile inimaginabile ale unui regim atotputernic și care în acele condiții a constituit un act de curaj extraordinar reprezintă un model care trebuie recunoscut și respectat. Doar promovarea acestor modele ne oferă șansa de a înțelege mesajul și importanța unei mișcări de opoziție față de un regim totalitar într-o lume în care tinerii nici nu își pot imagina ororile prin care a trecut societatea românească în timpul regimului comunist.

Cum s-a manifestat rezistența anti-comunistă a scriitorilor români de naționalitate germană în primele decenii după instaurarea regimului comunist?                    

În perioada anilor ’50, tinerii scriitori de naționalitate germană din România sunt preocupați de evoluțiile viitoare din cadrul comunității căreia îi aparțin, aflată sub o presiune crescândă pe fondul măsurilor luate de regim pentru distrugerea solidarității tradiționale a comunității și a modului de viață al acesteia. În scurta perioadă de relativă deschidere care a urmat morții lui Stalin, aceștia au publicat lucrări critice la adresa regimului utilizând un limbaj dublu pentru a eluda cenzura. Atât exprimarea publică a unor păreri critice față de regim, cât și critica la adresa situației social-politice a țării i-au adus în vizorul Securității, fiind acuzați de „subminarea regimului de stat din RPR pe tărâm ideologic și cultural”.      

Despre Procesul Scriitorilor Germani am citit pentru prima oară în cartea dumneavoastră. Vreți să ne explicați pe scurt despre ce a fost vorba?

Securitatea a declanșat în august 1955 o vastă acțiune de supraveghere a mediului intelectual german din orașul Brașov. Deși la discuții au participat și au exprimat păreri critice și alte persoane, Securitatea a selectat doar cinci scriitori (Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund) și i-a acuzat că sunt membri ai unui „grup de scriitori germani subversivi”. Încă din momentul derulării operațiunii de urmărire, Securitatea stabilise faptul că cei cinci scriitori de etnie germană se fac vinovați de conspirație împotriva regimului și a direcționat ancheta pentru a obține prin orice mijloace mărturii în acest sens.

În urma perchezițiilor, celor cinci scriitori germani le-au fost confiscate materiale cu conținut anticomunist (proză, scrisori, poezii). Securitatea a apelat la o Comisie de expertiză literară care i-a furnizat interpretarea textelor scrise și a relevat caracterul anticomunist al acestora. În septembrie 1959, cei cinci scriitori de etnie germană au fost condamnați la  pedepse cuprinse între 10 și 25 ani de muncă silnică. Au fost eliberați în baza decretului de amnistie a deținuților politici din 1964 și ulterior li se permite să plece în RFG.  

Etnicii germani din România comunistă au plecat masiv în Germania în baza cererii de reunire a familiei. Alții au fugit. Ce s-a întâmplat cu scriitorii germani dincolo?

Unii scriitori germani continuau să se afle în umbra Securității și trecutul continua să îi urmărească chiar și după ce părăseau țara. Unora nu li s-a permis să plece din România decât cu prețul acceptului pentru colaborarea cu Securitatea. În alte cazuri, Securitatea crea în mod deliberat aparența că unele persoane sunt agenții săi pentru ca asupra acestora să planeze un val de confuzie și neîncredere, dar și pentru a face integrarea acestora și mai dificilă în cadrul societății vest-germane.

Autoritățile din RFG procedau la un minuțios proces de verificare a etnicilor germani care părăseau România. Romanele Hertei Müller surprind foarte bine acest proces, descriu cu acuratețe sentimentele pe care le încearcă etnicii germani care abia ieșiți de sub teroarea unui regim totalitar ajung în contact cu lumea liberă care îi întâmpină cu lagărele de tranzit unde sunt plasați, sunt supuși verificărilor și ajung să depindă de deciziile unor funcționari care cunoșteau uneori doar superficial realitatea a ceea ce se petrece dincolo de Cortina de fier. Practic, scriitorii germani cărora li se permite să plece din țară, odată ajunși în RFG se află în fața unei noi încercări, a unui lung și imprevizibil proces de adaptare.

Copilăria mea a fost marcată de crimele comunismului, de nenumărate asemenea pierderi premature sau plecări forțate, printre cele mai dramatice fiind aceea a scriitorilor Gudrun și Rolf Bossert, emigrați împreună cu fiii lor în Germania, în 1985. Nu vorbesc aici doar în calitate de colegă a unuia dintre fiii lor, ci și de cititor de poezie. Cunoașteți cazul regretatului poet Rolf Bossert?

Depunerea unei cereri de emigrare în RFG de către etnicii germani din România avea în general drept consecință pierderea locul de muncă, exercitarea unor presiuni și șantaje din partea Securității asupra celor care doreau să plece în RFG pentru a colabora, pentru a deveni agenți și pentru a-și spiona colegii, ceea ce genera a o stare de nesiguranță, așteptare și tensiune care putea dura ani de zile. Situația celor în cauză era foarte dificilă, chiar la limita extremă pe fondul luptei continue și a rezistenței la șantajul exercitat de autorități, a convingerii că Securitatea își poate face simțită prezența și în lumea liberă, a imposibilității de a evita compromisul.

Ajunși în lumea liberă, etnicii germani se confruntă cu o nouă realitate, în fapt o discrepanță între așteptări și realitate, fiind necesar un nou efort de adaptare. Pentru a face față acestei situații, în așteptarea clarificărilor birocratice care își urmează mecanic cursul și pentru a se integra în societate și a-și construi o viață nouă, aceștia vor fi nevoiți să facă noi sacrificii.

În ceea ce privește tragicul caz al poetului Rolf Bossert, deși au existat speculații cu privire la implicarea Securității, nu există nicio concluzie definitivă care să explice cele întâmplate.

rsz_1herta-muller_portrait_l

Cert este că Rolf Bossert a făcut parte din Grupul de acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat), alături de Herta Müller care este și una dintre scriitoarele dumneavoastră favorite. Ce alte scriitoare apreciați? Ce destin literar feminin vă fascinează și de ce?

Monica Lovinescu este una dintre personalitățile remarcabile ale exilului românesc, care a denunțat cu mult curaj în emisiunile realizate la postul de radio Europa liberă abuzurile regimului comunist din România. De asemenea, cred că o contribuție importantă la înțelegerea efectelor acestui regim asupra societății românești o reprezintă cartea intitulată Timpul ce ni s-a dat, scrisă de către Annie Bentoiu, din perspectiva unui martor al instaurării unei „lumi noi” și a unui regim care urmărea cu tenacitate distrugerea cu orice preț a oricărei urme a trecutului în numele unei ideologii totalitare. Cărțile publicate de către cele două autoare pe care le-am menționat sunt printre cărțile mele preferate, mărturii ale unor conștiințe exemplare.