Foame

Mi-e foame să comit actul atingerii.*

Să îmi întind degetele cu un trosnet criptic, să le unesc cu muchii și colțuri, să simt în vârfurile lor mugurii plesnind în petale. Iar degetele să îmi înainteze încet, pe tăcute, ca viermii prin rășină; să pipăie întunericul, să caute peretele, să caute luminia, în frânghie sau prăpastie, apoi să găsească.

Întrerupătorul stă spânzurat de fire lipicioase, decorate cu muștele ademenite de alcool, ca la intrarea într-un magazin universal din satul românesc al anului unamienouăsutenouăzeci. Totuși, când le simt sub unghii, îmi retrag în grabă mâna, o scutur, o șterg de pantaloni și pe-o parte și pe alta, uite-așa. Lanțul zornăie, strigă, se zbate, pârâie. Nu se rupe. Ceva îl trage înapoi și îmi dau seama că mâna ta aproape că a întâlnit-o pe a mea. Nu tresar, nu mișc, nici măcar nu respir. Aștept de prea mult timp. Îți las palma umedă să îmi atingă genunchiul proeminent al pantalonilor de casă, rărit de atâtea frecușuri și târâșuri, apoi coapsa tăioasă, în care simt înflorind violetul durerii, mâneca sfâșiată în dreptul cotului, umărul stâng, gâtul strâns, urechea, ochii…

Toate dor, dar te las să-mi pipăi mai departe chipul, să mi-l strivești sub dibuiala ta până când degetele tale îmi ating buzele. Atunci îmi descleștez maxilarele și țip cu tot sângele tău. Dinții mi se satură în sfârșit.

*Fraza este extrasă din romanul “Povestea cameristei” de Margaret Atwood

sursa foto: www.bunnyjennyphoto.com