& Eva

Țâșni din pat odată cu șuvoiul de apă tras de vecinul de deasupra și se grăbi să îi ia locul pe WC, la doi metri dedesubt. Până și acolo se simțea ca o impostoare, care putea fi surprinsă în orice moment de ordinul vreunui bărbat, și exact din acest motiv nu se căsătorise. Tuși, iar de sus îi răspunse un oftat sec, dar niciun zgomot de pași, doar un foșnet ritmic.

— Ce-o fi făcând? se întrebă destul de tare, de parcă ar fi vrut să fie auzită.

Apoi se-ntinse să aprindă aragazul cu un singur ochi pe care-l înghesuise acolo, între cădița de duș și ușă. Și-ar fi aprins o țigară, dar mai avea doar câteva fire de tutun pe fundul cutiei olandeze. Înjură destul de tare împiedicându-se de pisică, iar asta o trezi, în sfârșit, la realitate. Iată, începuse o nouă zi, una care se anunța catastrofală.

De ce?

Pentru că era ziua execuției primului ei iubit.

*

Cum ieși de sub duș, se prăbuși sub icoană, în genunchi, și se ridică de-abia când apa i se uscă pe trup. Încercase o rugăciune, ce-i drept una cam prea pasională, dar plină de sinceritate. Ei bine, știa și ea că nu se prea pricepea la asta și, de fapt, habar n-avea ce-și dorea mai mult și mai mult. Poate doar o țigară.

— Sunt o stricată, zise, plonjând pe perne, în fața măsuței cu mozaic maur, în mijlocul căreia se găsea un ghețuș mare de oglindă.

Roti ochii încet, apoi din ce în ce mai repede, apoi le dădu drumul drept în mijlocul ghețușului, de săriră cât colo. Dar în dimineața aceea zburară mai departe, din oglinda măsuței, în cea de pe perete, iar de-acolo taman în oglinjoara din fața patului.

Și ce să vezi, în patul din care tocmai se ridicase, descoperi o siluetă.

La început își zise că vedenia i se trăgea de la nemâncare, fiindcă mânca doar odată la câteva zile te miri ce, iar în rest ținea post negru și suferea de o mahmureală binecuvântată, pe care îi plăcea s-o numească stare de grație, dar căreia i se spune de obicei foame. Dar nu, privirea nu îi juca feste, pentru că silueta se răsuci pe-o parte, dezvelind un ciuf de păr grizonat.

— Cine-o mai fi și ăsta? se minună Eva.

Interesant lucru, în garsoniera ei apăruseră creaturi care de care mai ciudate, dar străinul din pat era altfel, era viu, în carne și oase. Aproape s-ar fi dus la el, să-l bată pe umăr, să-l întoarcă spre ea. Se apropie cu temere de pat. Mirosea a prăjitură. Își spuse că numai un om sfânt poate mirosi așa frumos și se liniști, pentru că sfinții sunt, de regulă destul de amabili, chiar și morți. Și pentru a nu-l deranja, șopti ceva și se duse pe vârful picioarelor în baie.

Prima apă din ibric se evaporase demult, așa că puse alta la fiert, iar asta se încinse repede. După un clocot, o turnă în cană peste lingura cu cafea parfumată, adăugă un praf de nucșoară și se apucă să-și răsucească o țigară grăsulie, ultima.

Întoarse capul din nou spre pat, era gol, vedenia dispăruse ca iubiții primăvara, ca bufnițele în oraș, ori ca pisica aia borțoasă, pripășită din vecini de care se tot împiedica. Își luă inima-n dinți și-și aprinse mahorca.

*

Ce-i drept, prezența unui străin în casă n-o surprinsese, doar îl aștepta pe Adam încă din copilărie. Îi apărea într-un singur vis, unul aseptic și enervant, un miraj acromat în care cei doi stăteau denudaţi de o parte şi de cealaltă a pomului de sub balcon. N-ar fi cutezat să se privească, darămite să-și vorbească. Dar sfiala lui Adam se sfârșea odată cu miorlăitul agonizant al unei pisici în călduri. Atunci se întorcea mirat spre Eva și, descoperind-o mușcând dintr-un măr cu ochi, întindea braţele să o oprească să mănânce fetusul cu totul. Inima ei bătea tare-tare, îşi împingea în faţă sânii, buzele, strângea braţele în jurul umbrelor, doar-doar s-ar contopi în frunzișul dragostei lor. Dar Adam o privea tulburat, iar în tristețea aia Eva își vedea trupul de şarpe, încolăcit în jurul trunchiului.

Una peste alta, Eva se obișnuise cu ideea că era o femeie, că era o șerpoaică, că n-avea să se căsătorească vreodată și nu avea să aibă copii, dar nu se putuse obișnui cu gândul că avea să-și piardă primul iubit și cel mai bun prieten. Și așa necăjită cum era, ieși cu cafeaua în balcon să-l mângâie pentru ultima dată.

Se așteptase să vadă o autoutilitară cu macara, dar nu fusese nevoie de asta pentru un măr bătrân. Administratorul venise așa, pur și simplu, întinsese drujba și tăiase cele câteva crengi și apoi trunchiul. Execuția nu durase nici măcar douăzeci de minute, iar ea  fusese singurul spectator. Nimeni altcineva nu catadicsise să iasă în balcon, să intervină cumva în favoarea mărului, nici măcar vecinul de sus.

Nici nu se oprise bine hărmălaia, că pisica pornise pe una dintre crengile tăiate, de fapt pe singura ce rămăsese sprijinită între balcoane. Până atunci nimic nu îi stătuse în cale, pleca și venea pe furiș, iar uneori aducea pradă bogată: vreun copan de pui fript sau vreun lingou de cod prăjit. Dar așa grea cum se făcuse, de-abia se mai ducea pe sine, iar burta caraghioasă se balansa șovăielnic de o parte și de cealaltă a crengii. Eva o urmărise, minunată de ambiția ei bizară. Ar fi putut cădea în orice clipă.

— Sărmana, n-o văd bine, își zise Eva, văduva mărului.

Aparent nimic nu se schimbase, doar o aripă nevăzută ferecă ușa balconului, ferestrele și trase storurile, iar casa se întunecă.   

*

Pendulul psihopat tocmai atunci găsi de cuviință să bată ora patru roman, care se scrie cu totul altfel decât s-ar aștepta oricine, și anume IIII, nu IV, iar asta dintr-un motiv cât se poate de logic, își spuse Eva așezându-se cu grijă în pat, lângă bărbatul străin care fornăia încetișor. Iar din poziția aceea își răsuci capul în toate direcțiile, doar-doar ar descifra misterul scrisului neobișnuit al acelor cifre.

La drept vorbind nici nu prea conta, dacă era șapte și douăzeci de minute, șapte și patruzeci de minute, iiii, iv sau șase. Când nu ai bani, chiar nu mai contează ora. Iar când nu mai ai bani de țigări, ești mort. Iar asta pentru că unui fumător îi place mai mult să fumeze decât să respire, iar răsuflarea sa (de cele mai multe ori) puturoasă îi pare mai densă, mai profundă și mai seducătoare, decât a unui nefumător.

Se temuse că până dimineață avea să rămână fără firișor de tutun și fără vreun bănuț, dar se prefăcuse că nu-i pasă, trăsese de starea aia ca de un OB la sfârșitul ciclului, savurase așteptarea ultimei țigări, excitația și apoi frustrarea.

Și totuși, de-astă dată fusese altfel, se împăcase parcă prea repede cu ideea că avea să intre în sevraj. Dar nu i-a mers chiar așa ușor, curând începu să tremure, avea nevoie de o țigară, repede. Și apoi de încă una și de încă una, ca să coboare din montagnes russes. În timp ce-și număra țigările imaginare, aproape se calmă ajungând la a șaizecișișasea, când, de undeva, apăru iar pisica.

Și, cu toate că nu mai avea timp de fardat, Eva aruncă o privire în ciobul de deasupra aragazului.

— Situația e sub control, murmură.

Trecuseră trei ore, trei ore întregi fără țigări, era nouă și douăzeci de minute sau să fi fost mai mult? Pierduse noțiunea timpului. Să fi trecut oare două ore?!

Oricum nu se mai grăbea. Îmbrăcă salopeta bej, încălță pantofii-sanda și trânti ușa de la intrare demonstrativ. Deasupra, vecinul continua să gâfâie. Și nu era singur, conchise deslușind un chicotit.

Se atașase de el, deși nu-l cunoștea. Iar asta i se datora în mare parte pisicii, și de-abia mai apoi tonului lui grav, misterios care răsuna atât de straniu între pereții garsonierei de deasupra și ascundea de ea sensul cuvintelor.

Of, degeaba încerca să-și abată gândul de la sevraj, fără bastonașul ăla docil și parfumat între buze care-i umplea gura de salivă era incredibil de nervoasă, transpira abundent, lăcrima sec, clipea fals, ofta, era o sclavă a senzațiilor și emoțiilor. Nu mai era nici femeie, nici bărbat, era un om oarecare, care își lepădase acea tărie de caracter aka bărbăție și fusese copleșit de acea slăbiciune rușinoasă numită în mod impropriu, feminitate.

— Feminitatea asta nu există… șopti Eva, iar bărbăția aia nici atât, completă.

*

I se păruse atât de firesc să aibă un om în pat, dar când se așeză, pe partea ei, cu o grație pe care nu și-o recunoștea, simți cearșaful crispându-se sub ea. Iar ciuful acela grizonat se zbârli ca un arc, se făcu ghem de furie, scoase un miorlăit îngrozitor și țâșni pe lângă ea.

— Ce obrăznicie! Să scoli o gravidă din somn! izbucni pisica.

— Vai, mămică, n-am știut că ești tu.

— Lasă prostiile …

— Credeam că în patul meu se află un necunoscut.

— Ai confundat-o pe maică-ta cu o pendulă?! Ce nerușinare!

— Iartă-mă, o liniști Eva și întinse o mână spre ea.

Pisica mârâi ciudat, o scuipă, se întoarse cu spatele, rănită în orgoliu, dar acceptă în cele din urmă să fie alintată. Cu alte cuvinte, Eva era în sevraj, nimic mai rău decât asta și nimic mai bine.

*

În zilele următoare pisica urcă tot mai greu pe creanga uscată, până și ea se temea să nu cadă, iar când ajungea sus îi râdeau ochii de parcă ar fi dat de-o savarină, și vai ce-i mai plăceau prăjiturile, mai ales în zilele alea de pe urmă ale sarcinii.

Iar Eva trăia în întuneric, se bucura doar când o găsea încolăcită în pat sau când îl auzea pe vecinul de sus cântând. Dar într-o dimineață pisica izbi cam tare în ușa balconului, iar geamul sufrageriei se deschise. Printre razele de lumină Eva descoperi o crenguță de măr.

Nu, nu putea fi iubitul ei, mărul ei murise. Și chiar nu era, dar o sămânță încolțise într-o fisură a balconului de deasupra, iar pomișorul crescuse așa, aproape imponderabil.

Asta o înspăimântă. Se duse glonț în baie și nu mai ieși de-acolo toată ziua, deși era o odaie aproape infectă în care mai și gătea. (Dar pentru ea era suficient de bună, fiindcă bucătăreala i se părea doar o pierdere de timp. Iar cea mai complicată rețetă a ei era ceaiul strecurat, asta pentru că oușoarele se fierbeau singure și oricum le ținea cât mai mult și mai mult pe foc, să se înmoaie bine ca rasolul de vită.)

De-abia spre miezul nopții îi veni mintea la cap și se duse în pat lângă pisică, adormind cu ambele degete mari în gură. Aveau același gust din copilărie, de fapt degetele alea acrișoare erau însăși copilăria. Și nimic nu ar fi putut-o liniști mai mult.

Se trezi râzând de fericirea ei nouă, râncedă ca disperarea, nu-i venea a crede că mai supraviețuise o zi fără tutun.

În seara următoare auzi un zgomot asurzitor de pe balcon, apoi un miorlăit disperat. Se întinse cât putu de mult peste marginea ferestrei, dar nu reuși să vadă nimic pe bezna aia. Ceva o atinse în treacăt pe mână, altceva foșgăi, se sparseră câteva ghivece. Cineva îi șopti ceva și intră în casă pe lângă ea. În acel moment, Eva scoase un țipăt și leșină.

*

Cândva se trezi în brațele cuiva, pesemne iar bărbatul străin sau Adam sau, de ce nu, vecinul de sus sau administratorul.

Curând pendulul bătu ora cinci și, auzind asta, Eva sări degrabă în balcon. Acolo, sub leandru își făcuse cuib pisica. În timp ce-i număra puii, Eva se pomeni strigată pe nume. Se întoarse în garsonieră și intră în baie cu inima mică.

Eva! exclamă arătarea aproape dezbrăcată și plină de vânătăi din fața ei.

— Da? spuse. Sunt Eva, continuă întinzând mâna.

— Madam, îi răspunse arătarea.

— Pisica e bine, observă Eva.

— Da, Eva, am văzut. Câți are?

— Șase. Pe-al șaptelea tocmai l-a mâncat.

— Ah, se strâmbă.

— E păcatul originar, explică Eva.

— Nu înțeleg.

— Așa-mi trebuie că m-am lăsat de fumat. Vorbesc aiurea.

— Asta cam așa e.

— Scuze.

— Bine. Știi, până dimineață n-aveam cum să merg la mine, de-asta am dormit aici, spuse Madam.

— Și acum ce faci?

— Habar n-am. Apartamentul e închis, cheile sunt sus, explică Madam.

— Sus?

— Da, Eva. Sunt vecina de sus.

— Să-ți spun drept, am crezut că ești bărbat, replică Eva.

— Și eu la fel, adăugă Madam.

— Serios?

— Da, dar ai văzut că până la urmă sexul nu contează, încheie Madam.

foto: dariaendresen.com