Doamna Nuți

Nu știu cum de-am reușit, când mă gândesc, pare greu de crezut, aproape imposibil, dar multă vreme m-am descurcat cu toate. Cu serviciul, cumpărăturile, curățenia și cu gătitul. Și  abia când am rămas singură, după ce copiii au plecat la studii în străinătate și  soțul meu s-a mutat definitiv la tânăra lui amantă, m-am simțit tare obosită și  mi-am dat seama că trebuia să schimb ceva. Casa  nu, fiindcă era moștenire de familie, serviciu nu, pentru că lucram acolo de mai bine de douăzeci de ani, și nici prietenii. Erau puțini și de încredere.

Mi-a fost greu, o vreme m-am luptat cu mine însămi, dar până la urmă am recunoscut că aveam nevoie de ajutor. Odată cu trecerea anilor curățenia devenise o problemă tot mai complicată pe care nu mai reușeam și nici nu mai aveam chef s-o rezolv singură. Spălasem de prea multe ori ferestrele, faianța, aragazul, parchetul, toaletele și gresia. Ștersesem  praful iar și iar, fără rezultat, fiindcă el era mereu acolo, pe mobile, pe tablouri, pe pian. Peste tot era praf.

Pare simplu, dar în zilele noastre  nu prea poți să găsești un ajutor în gospodărie. Am întrebat în dreapta și-n stânga și, într-o bună zi, o cunoștință mi-a recomandat-o pe doamna Nuți, ca fiind „o persoană de încredere”.

După ce ne-am întâlnit, mi-am dat seama că femeia între două vârste,  bondoacă și cu un păr prea roșu pentru gustul meu, avea un nume care i se potrivea. Nuți. Doar că ea se prezenta „doamna Nuți”. Și tot așa cerea să i se spună. Purta pălărie și mănuși, indiferent de anotimp, în loc de mulțumesc, spunea merci, și când râdea, nu râdea sănătos, din toată inima. Își ascundea gura cu mâna și chicotea în spatele paravanului improvizat. Era un gest împrumutat de la cineva, cred că Nuți nu-și mai amintea exact de la cine, dar bănuiesc că n-ar fi renunțat la el pentru nimic în lume.

Într-o sâmbătă dimineața am invitat-o pe doamna Nuți la mine ca să mă ajute la treabă. Numai că atunci când a intrat în casă, după un „bonjour” strident și recunosc, destul de neașteptat, femeia a pășit cu stângul. De cum a ajuns în living, Nuți a cercetat locul cu ochi de vultur și a strâmbat din nas.

— Ce faceți cu covoarele astea? Peste tot e covoare și iar covoare. Pe ce lume trăiți? Nu se mai poartă covoarele!

Stingherită și puțin nedumerită, i-am explicat cu răbdare că erau covoare vechi, scumpe, de lână, țesute manual. Și mai ales că le moștenisem de la mama.

— Uitați-vă la ele! E pătate și pline de praf!

Evident, doamna Nuți avea dreptate. Covoarele erau  murdare.

— Și eu ce-ar trebui să fac? Vă imaginați că aș putea să le iau în spate și să le duc la bătător? Credeți că aș fi în stare să mă lupt cu ele? Doamne ferește! Covoarele astea, de lână cum ați spus dumneavoastră, e de plumb. Mi-ar distruge coloana! Asta e treabă de bărbat! Și nu pentru orice bărbat. E nevoie de  unul zdravăn, tânăr, un bărbat în putere. Așa că, până îl găsim, propun să le strângem și să le ducem în debara! Sper că în căsoiul ăsta există o debara!

I-am dat dreptate, mai ales că tonul doamnei Nuți era ferm, greu de contrazis, dar mai întâi a trebuit să fac loc în debara unde era o harababură de nedescris. Nu știu ce se-ntâmplă, dar lucrurile din debaraua mea stau mereu claie peste grămadă. Știu c-ar trebui să renunț la multe dintre ele, să le dăruiesc sau să le arunc la gunoi, dar mereu intervine ceva mai urgent și debaraua, un loc unde nu intru decât eu, rămâne pe ultimul plan.

Am deschis televizorul și am servit-o pe doamna Nuți cu o cafea tare, cu caimac și cu mult zahăr. Pe urmă m-am apucat de treabă. În timp ce ea își sorbea cafeaua, urmărind cu atenție un scandal violent și nesfârșit între niște țațe care își aruncau în direct cuvinte grele, eu m-am dat de ceasul morții să fac loc în debara pentru cele patru covoare din casă.

După ce am rezolvat cu chiu, cu vai, problema covoarelor, Nuți a avut parte de o surpriză. Sisi a revenit acasă după o lungă plimbare prin curte ca să ronțăie niște bobițe.

— Aveți pisică? m-a întrebat Nuți, privind-o pe bătrâna mea Sisi de parcă ar fi fost  leopard, nu o biată mâță europeană, fără nimic special. Nu i-am răspuns. N-avea niciun rost. Era foarte clar că animalul care se plimba cu dezinvoltură, aș putea spune chiar cu eleganță, prin toată casa era al meu.

Nuți și Sisi s-au privit câteva momente și nu s-au plăcut deloc. Alergică la pisici, Nuți a început să strănute, în timp ce Sisi și-a dat seama rapid cu cine avea de-a face și s-a ascuns sub un fotoliu. Apoi doamna Nuți a folosit destul de multe cuvinte ca să-mi spună că nu putea suferi pisicile în special, și animalele în general. Și atunci Sisi ce-a făcut? A demonstat încă o dată ceea ce eu bănuiam de multă vreme și anume că înțelegea perfect ceea ce discutam noi oamenii. A pândit un moment când Nuți n-a fost atentă și a atacat-o mișelește. I-a tras o zgârietură adâncă pe brațul drept, a mieunat scurt, foarte satisfăcută și în clipa următoare, s-a făcut nevăzută.

În general sunt pregătită să reacționez cu calm în cazul accidentelor casnice, pentru că am avut parte de multe întâmplări, mai ales pe vremea când copiii erau mici. Dar în acele momente când doamna Nuți țipa și rana ei sângera, nu mi-am putut aminti cu nici un chip unde pusesem spirtul. Era undeva în casă, sigur aveam o sticlă aproape plină, abia o cumpărasem, dar unde o pusesem? Nu reușeam s-o localizez. În dulapul cu medicamente nu era. Am verificat și am găsit doar plasturii cu rivanol. Și un pachețel cu vată. Am continuat să caut spirtul și, în același timp, s-o liniștesc pe Nuți. N-a durat prea mult și slavă domnului am descoperit sticla de spirt în dulapul din bucătărie. Când și de ce o pusesem acolo? De ce nu era în baie, la locul ei? Cum ajunsese spirtul alături de ulei? De fapt, nu mai conta. Trebuia să dezinfectez rana și am făcut-o destul de bine.

După ce Nuți s-a mai liniștit, am fost pedepsită cu o prelegere plictisitoare și inutilă despre cât de nocive sunt animalele domestice și mai ales pisicile. Așa am aflat că Nuți n-a ținut niciodată, dar absolut niciodată, vreun animal în casa ei. Nici măcar un papagal. Sau o broască țestoasă. Exemplele au fost folosite pentru că  unii oameni, unii așa ca mine, înțeleg greu. Și au nevoie de exemple. De ce  nu e bine să  avem animale în casă? Fiindcă animalele sunt purtătoare de microbi. Mulți microbi. Și microbii, deși nu se văd, sunt periculoși. Foarte periculoși.

Minute-n șir din gura doamnei Nuți au ieșit valuri, valuri de cuvinte inutile. Am ascultat-o cât am ascultat-o, deși tot ce spunea mă plictisea îngrozitor, dar, la un moment dat, chiar cu riscul de a fi nepoliticoasă, am întrerupt-o fiindcă mi se făcuse foame. I-am propus să mâncăm împreună. Aveam ciorbă cu perișoare. Nuți n-a părut încântată. Și sarmale. A fost și mai dezamăgită.

— Mâncați atâta tocătură? Numai tocătură? m-a întrebat privindu-mă scârbită.  Tocasem carnea pentru că aveam probleme cu dantura și nu puteam să mestec decât lucruri moi. Dar pur și simplu n-am vrut să-i spun motivul. Era secretul meu și n-aveam chef să-l împart cu nimeni.

— Eu aș mânca o salată, m-a anunțat Nuți, ca să fie clar că ea ținea la silueta ei, spre deosebire de mine care mâncam ca un om de rând, ciorbă și sarmale.

— Din legume bio, a completat doamna, ca să înțeleg exact ce-și dorea să mănânce.

Nu știu dacă mi-am pierdut cumpătul din cauza cuvântului „salată“, fiindcă ani în șir fiind la cură de slăbire, ronțăisem salate de tot felul, doar salate, în timp ce ceilalți înfulecau cu poftă șnițele sau fripturi, sau poate că m-a scos din sărite cuvântul „bio”. Cert e că am simțit că-mi vâjâiau urechile, semn că tensiunea îmi crescuse periculos de mult. Și atunci m-am trezit spunând ferm și clar, un singur cuvânt.

— Afară!

Doamna Nuți a făcut ochii mari.

— Afară! am repetat, clocotind de indignare. Și apoi Dumnezeu mi-a luat gura. N-am mai reușit să scot nici un sunet.

Nuți n-a comentat. S-a ridicat încet de pe fotoliu, și-a aranjat pălăria, și-a pus mănușile și, înainte de a ieși pe ușă, mi-a aruncat cu dispreț câteva cuvinte.

— Mi s-a spus că sunteți o doamnă, altfel nu călcam în casa asta. Aiurea! Sunteți o…

Am ciulit urechile. Mă interesa părerea ei despre mine, trebuia s-o aflu, dar Nuți a ieșit ca o vijelie fără să-mi dea lovitura finală. A trântit ușa cu putere și s-a dus în drumul ei.

Bine că plecase. Am răsuflat ușurată. Nu-mi mai era foame. Aveam altceva de făcut. M-am repezit în debara. Am luat covoarele, care deși vechi și murdare îmi erau tare dragi și le-am pus la locul lor. Și casa mea a redevenit cea din totdeauna, cea de dinainte de vizita doamnei Nuți. Nu mă mai supăra nimeni și nimic. Am luat două pastile de tensiune. Cu tensiunea nu poți glumi. M-am întins pe canapea ca să mă liniștesc și simțind că dușmanul dispăruse, Sisi s-a furișat lângă mine și a început să toarcă mulțumită.