Covorul din camera galbenă

— La poliţie aţi fost?

— Păi de ce să merg până acolo?

— Poate să vă plimbaţi?

— Fiţi, domnule, serios! Dacă vreau să mă plimb, mă plimb până la Olăneşti, nu până la secţia de poliţie.

— Adevărat, a spus bărbatul cu mustaţă şi, după ce a tras un fum, a scrumat uşor ţigara. Praful cenuşiu a trecut pe lângă scrumieră şi s-a risipit lent, foarte lent, pe covorul persan nou-nouţ, cumpărat de la o tarabă din piaţa Bucur Obor.

Soţia mea l-a săgetat cu privirea, iar eu am încremenit.

Bărbatul nu păru să observe însă. S-a ridicat de pe scaun şi, cu aerul că ştie el ceva – cum şi-o fi dat seama oare? –  s-a uitat la noi. Şi-a răsfrânt buzele subţiri într-un zâmbet, lăsând la vedere câţiva dinţi laţi, nefiresc de albi şi a tuşit uşor. Până aici ne-a fost! mi-am spus, cu inima pocnindu-mi în tâmple.

— Doriţi un pahar cu apă? a întrebat nevastă-mea, risipind tăcerea.

— Nu, mulţumesc, a răspuns bărbatul şi până să ne dezmeticim, s-a aşezat într-un genunchi pe covor, mirosind şi pipăind ţesătura aspră. Apoi, şi-a lipit urechea de covor şi a rămas acolo, ascultând.

Broboane de sudoare îmi sărau fruntea. Cum şi-o fi dat seama atât de repede? Îl priveam buimac, cu oarecare admiraţie, deși stiam că asta era treaba lui. În branşa asta, dacă nu te prinzi repede, rişti să îţi pierzi clienţii şi să adormi în cântec de maţe goale. Totuși, nu mă dumiream cum reușise. Deodată, omul a tresărit şi cu agerimea vânătorului care simte apropierea prăzii, a dat covorul la o parte, moment în care soţia mea a suspinat adânc, iar eu mi-am dus mâna la inimă. În familia mea nu făcuse nimeni infarct, dar acum mă temeam că o să fiu  primul. Mă durea stomacul, simţeam aripi zbătându-mi-se în piept și în gât, iar camera se învârtea cu mine. Pereţii galbeni se chirceau într-o horă strâmbă, se strângeau în jurul meu din ce în ce mai tare, ca un laţ. Nu mai suportam tensiunea.

Voiam să îi spun: ”Hai, domnule, odată, nu ne mai fierbe, ştim că ştii!”. Oricum, îmi venea să îmi trag palme de ruşine. Ce mi-a trebuit mie, om serios, să fac una ca asta? Sosise momentul. Soţia mea mă strângea atât de tare de mână, încât credeam că o să-mi rupă vreun tendon. ”Eu îi spun, am prevenit-o din priviri, îi spun adevărul!”

A înţeles ca întotdeauna şi mi-a eliberat mâna învineţită de strânsoare. Mi-am dres vocea, încercând să îi atrag atenţia detectivului. Degeaba, omul nu m-a băgat în seamă. Şi-a frecat palmele între ele triumfător, a ridicat trapa aceea blestemată şi s-a uitat înăuntru. După câteva secunde lungi cât o eternitate, s-a răsucit spre noi cu o mutră tâmpă. Înainte ca eu să deschid gura, a rostit cuvintele izbăvitoare:

— E cumva o glumă, domnule?

M-am apropiat de el, spăşit şi ușurat, totodată:

— Nicio glumă, ne-aţi prins! Noi i-am subtilizat gutuile Ioneascăi. An de an, toamnă de toamnă, am sărit gardul în curtea ei, le-am cules şi le-am depozitat aici, apoi le-am făcut dulceaţă să le piardă urma. Dar femeia asta e mai ceva ca un prepelicar. Ne-a mirosit, domnule detectiv. A ştiut tot timpul că noi am fost. Îi lipsea dovada, atât.

— Cine-i Ioneasca? Şi care-i treaba cu gutuile?

Detectivul era uimit, se vedea că nu pricepea nimic. Noi nici atât. Oare ce şi-a închipuit în tot timpul ăsta că va găsi acolo? Şi-a netezit mustaţa gânditor, apoi s-a scărpinat după ureche. Arăta atât de plouat, atât de descumpănit, că mi s-a făcut milă de el. S-a aşezat din nou pe scaun. Şi-a scos o ţigară. A tras un fum. Şi încă unul. Şi încă unul. Apoi a scrumat ţigara şi şi-a lăsat capul încet, pe spate. Ca un făcut, scrumul a ratat iar scrumiera şi s-a risipit lent, foarte lent, de astă dată pe parchet. Soţia mea l-a străpuns cu privirea: ”Eşti formidabil, nene!”, iar eu am înghiţit în sec. Deodată, bărbatul s-a ridicat în picioare şi s-a plesnit peste frunte.

— Ah, idiotul! Incompetentul! Ar fi trebuit să renunţ la serviciile lui demult, dar atât m-a rugat să îi mai dau încă o şansă, cu lacrimi în ochi m-a rugat, încât i-am acordat-o! Iar acum, detectivul tremura de nervi, acum mi-a dat adresa greşită. Alt covor, alţi pereţi galbeni, altă casă. Idiotul!

— Domnule, calmaţi-vă, vă rog. Doriţi o lingură de dulceaţă? Din gutuile Ioneascăi.

— Dulceaţă din gutuile Ioneascăi? Lăsaţi-mă, domnule, cu prostiile astea, a mai spus bărbatul şi a ieşit pe uşă, bombănind furios.

Eu şi soţia mea ne-am uitat unul la altul, am ridicat din umeri, după care am închis trapa. Mulțumiți că am scăpat de detectiv, am tras și covorul peste, apoi mi-am amintit că mai voiam să fac ceva. Am dat covorul la o parte, am ridicat trapa şi am scos de sub ea un borcan cu dulceaţă. L-am aşezat binişor pe masă, alături de două pahare goale şi o carafă cu apă rece ca gheaţa.

— Merităm şi noi nişte dulceaţă după ziua asta! i-am spus soţiei. Mâine, vorbim cu Ioneasca.

Sursa foto: www.designlinesltd.com

Ana Groszler

Ana Groszler se îndeletnicește în cea mai mare parte a timpului cu scrisul. Scrie povești pentru copii și creează conținut de site, iar atunci când nu scrie, se bucură de o carte bună sau desenează. La sfârșitul anului 2013 cu sprijinul prietenilor de la Empower, Ana a ținut un curs de scriere creativă, care s-a numit „Pe bicicletă cu un crocobaur”.