Cireșele

– Și ce facem cu toate cireșele astea, Mircea?

– Nu m-am gândit, tu!

Sunt pe acoperișul unui depozit de material din apropierea casei mele. E vară, un pic prea cald pentru urcat pe munte și singurul lucru la care mă gândesc este la cum să-mi umplu mai repede stomacul cu cireșe amare. Tata tăiase cireșul gros din față curții și nu mai aveam în ce să mă urc să fur fructe. Iar acum aveam frunze și în păr, mă dureau mâinile de la câte crăci jumulisem.

Îl aud pe tata cum mă strigă la masă. Nu-mi e foame. Călcăm cu grijă pe acoperișul depozitului când dintr-o dată se aude un zgomot de ruptură și nu realizez când cad direct prin acoperiș în depozit. Mă trezesc într-o grămadă de nisip, cu un câine imens mârâind deranjat lângă mine. Fără să mă mai gândesc, îi zvârl punga cu cireșe peste bot și o iau la sănătoasă cu câinele la mică distanță după mine. Reușesc să mă cațăr repede pe o stivă de cherestea unde animalul nu poate să ajungă. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Mircea moare de râs și nu vrea să vină să mă ajute. Vecinul care deține depozitul vine urlând la noi să nu-i mai furăm cireșele.

Am zărit un os cu niște resturi de carne pe el și i l-am fluturat câinelui în față reușind să-l distrag. M-am ascuns în porumbarul din curtea alăturată, am tras niște saci cu știuleți peste mine și am tăcut mâlc. Îmi părea groaznic de rău după cireșele la care mă gândisem toată primăvara.

Mircea a venit într-un final în ascunzătoare, m-a curățat de frunze în hohote de râs, apoi mi-a întins o mână de cireșe.