ars moriendi

Priveam cu nesaţ printre gratiile gardului care mă despărţea de pădurea de siluete albe, pure, graţioase, care-i străjuia pe cei plecaţi. Trupuri de femei captive în marmură. Culoarea aceea fără pată, pură, asemeni unei coli albe de hârtie care aşteaptă cuvintele ce vor fi scrise. Aşteptarea… Un sentiment ce se ghicea febril de sub toată acea încremenire. Este doar un respiro, apoi aripile de piatră vor foşni dureros, ochii vor clipi în orbite, veşmintele vor flutura. Un trup de adolescentă din piatră se ridica de pe capacul unui mormânt, cu o măna fluturând o chemare, ca o promisiune.

Aş fi vrut să le privesc mai îndeaproape, să le pot atinge, dar trecerea nu-mi era permisă. O femeie în vârstă parcă îmi ghicise vrerea, se apropie fără s-o simt şi-mi spuse:

– Ştii că o statuie a fost dusă de aici?

Am privit-o cu neîncredere.

– Da, da… este într-o casă, acum… ştiu eu unde.

Am urmat-o pe o străduţă circulară, unde mi-a arătat o faţada cotropită de vegetaţie, cu o curte largă, păzită de feline care mă priveau prudent. Am intrat pe uşa din stânga. Am urcat o scara de lemn, în spirala, şi m-am găsit în faţa unor camere unde rămăşiţele fostelor tapiţerii de mătăse şi mobile, cândva somptuoase, din lemn masiv, erau acum pradă putregaiului. Un bărbat între două vârste, descărnat, pleşuv, mă întrebă din priviri ce doresc.

– Vreau să văd statuia.

Păru că se însufleţi când îmi răspunse:

– Statuia! Am zidit-o, să nu o vadă nimeni!

Însă până să pot adauga ceva, plecă şi reveni iute cu o rangă cu care lovi unul dintre pereţi. Zidul făcut de mântuială cedă uşor. Într-o firidă, am putut să o văd, în sfârşit. O femeie masivă, impunătoare, fără pată. O senzaţie de sfârşeală se desprinse din praful lăsat de cărămizile căzute, şi mă cuprinse în braţele ei. Genunchii îmi erau moi ca vata. Statuia se ridică, şi merse până într-o încăpere alaturată, unde am urmat-o ca într-o transă.

Acolo, se aşeză pe un jilţ vechi şi mă săgetă cu un zâmbet nemilos.

Am căzut, gustând durerea prin fiecare por. Pielea de pe tot corpul îmi era împăienjenită de tăieturi fine, prin care sângele năvălea spre lumină. Statuia se îmbujoră ca o fecioară atinsă de o mână caldă de bărbat. Cu ultimele puteri, am încercat să scrijelesc un ultim cuvânt pe podeaua putredă. Mi-am dat seama că era inutil, în vreme ce ultimele zvâcniri mă părăseau, spre a-i împrumuta ei siguranţa tăcută a gesturilor.