Alexia

La crepuscul orașul părea pustiu, oamenii cinstiți erau încă în cuiburile lor, îi alăpta aceiași rouă din think-tank-ul ei violet și oranj și bleu, atârnat între urechile cerului ca un curcubeu incomplet, naiv, pe câtă vreme ceilalți se foloseau de ultimele clipe ale nopții pentru a-și încheia socotelile prin localuri rău famate, în care realitatea putea căpăta toate nuanțele posibile, deși ei o preferau flame-of-burnt-brandy.

Vântul răscolea cu indiferență voalurile de ceață, luminate de râsetele stridente ale ospătarilor beți, rătăcind în căutarea unui taxi, iar uneori, dincolo, țâșnea vreun gât de girafă, zornăind din cele douăzeci și șase de inele ale ei, își deschidea botișorul cu mustăcioară gălbuie și mugea tare-tare ca o vacă, pentru a anunța că începuse ora magică la care totul era moka, până și iubirea de sine.

Cum ar fi să te trezești exact la acea oră și, dându-te jos din pat, să te clatini până la toaletă, buimăcit, și, apăsând pe întrerupător, să declanșezi o explozie infernală?!

Personajul nostru tocmai trecuse prin asta, se desprinsese de vise, de muci, de podeaua aia rece și murdară și plutea sus, la înălțimea tavanului, ca un pasager străveziu, scăpat din mâna vigilentă a unei maimuțe. Numai inima lui clandestină se eliberase din locașul ei și alunecase în chiuvetă, iar el o privea de sus cum îi făcea cu ochiul. Noroc cu soneria străveche, din porțelan, al cărei fir se întindea până deasupra căzii și care o alerta pe slujnicuță că sosise cel mai important moment al băii: frecatul pe spate.

Cu gândul numai la palmele ei catifelate cu unghii lungi, se ancoră de firul soneriei și coborî sprijinindu-se de pereți. Ce extraordinar ar fi fost să apară slujnicuța chiar în clipele alea oribile, să-l salveze, doar o făcuse de atâtea ori.

Ciudat lucru, până și înălțimea camerei se modificase de la prima ei operațiune de salvare. Atunci îi sărise cu picioarele pe umeri sau poate se întâmplase invers, dar era sigur că la un moment dat atinsese cu degetul tavanul sau cervixul, iar ea gemuse ușor, ca sub imperiul unui vis romantic. O simțise atât de aproape în clipa aceea, atât de îndrăgostită! Ah, sunetul acela aproape îl păcălise! Ce întâmplare!

Dar urmase un dezastru, căci fusese profund tulburat de profesionalismul cu care ea își rujase buzele după, de detașarea cu care își ferecase botnița la loc și, mai ales, de răceala cu care părăsise camera de baie, fără să privească înapoi, încât el rămăsese mult timp acolo, în cada plină, într-o stare de confuzie letargică. Și era incredibil de dezmăgit că pentru slujnicuță contase numai salariul acela prost, pe care i-l plătea și se gândi că poate l-ar fi înconjurat cu mai multă dragoste, dacă i-ar fi dat mai mult. Până la urmă și el făcea același lucru, și el se răsucea după bani, iar când nu i-i ofereau alții, se premia singur (de exemplu, ori de câte ori termina de citit o carte, își golea tot conținutul portofelului acelei zile în pușculiță, iar când aceasta se umplea, își lua coaie de ciocolată neagră de la cofetăria grecească și le mânca la șodoul de seară).

Ei bine, sperase ca slujnicuța să se întoarcă după el, să-l caute și chiar așa făcuse, probabil plictisită de mașina de călcat – o avertizase încă din prima zi că la el în casă se călcau numai găina și filele de carte, iar ea râsese fără să înțeleagă din prima. Așa era ea, chicotea când se simțea în dificultate.

De-abia după ce-i arsese câteva zeci de pagini dintr-o enciclopedie rară, avea să afle slujnicuța câtă bestialitate sălășluiește în poftele unui bibliofil necititor.

O iertase, mai ales că nu fusese ea de vină, ci pasiunea ordinară a fostului proprietar al enciclopediei, de a presa între filele acelea sacre, frunzulițe de trifoiaș. Cât despre triviala colecție de uscături, arsese, nu rămăsese nimic dintr-însa, foarte bine așa, mai ales că era contrafăcută, sau cel puțin așa credea el, că nu mai văzuse vreodată în viața lui atâția trifolium repens cu patru frunze la un loc.

În fine, o iertase pe slujnicuță, dar mai întâi o tăvălise bine. Ah, ce femeie! Era chiar genul ăla care-i plăcea și o dovedise la fel repede de fiecare dată. În ea, reușea să se adune aproape ca într-o carte, ca într-un ierbar de sentimente sau de ce nu, ca într-un pisoar. Și, cu tot cinismul său, o iubea la fel de mult ca pe sine însuși. Chiar și atunci, fusese suficient să-și amintească de năzdrăvăniile pe care le făcuseră împreună și se simțise iar om, până și inima aia a lui îl recunoscuse în sfârșit și-i sărise la loc, în piept.

Amintirea asta îl înveseli. Trase apa și peste ea. Era mulțumit că era viu, dar se simțea de parcă ar fi fost și bărbat și femeie în același timp, iar asta pentru că până la urmă, nu era nici una, nici alta. Era om. Cineva îi netezise sinapsele cu fierul încins și îl bandajase cu o fașă neagră de jur împrejurul corpului, de nici nu mai știa unde să se caute. Și chiar dacă ar fi știut unde și ce și cum, tot ar fi fost contrariat de descoperire.

Înțepeni mai multe minute acolo, în fața oglinzii, încercând să descifreze identitatea persoanei din fața sa. Ceva îl sugruma în jurul gâtului, altceva ca un șarpe i se încolăcise peste gură, iar restul era fie șters, fie ascuns. Doar dedesubt, pe cristal, se zărea ceva, o semnătură în ruj, terminată cu un soi de cruce prelungă. Vru s-o citească, dar eșuă fără să-și poată descleșta maxilarele aproape paralizate.

Cândva se băgă sub duș și lăsă apa să curgă în voie. Apa era mai concretă decât zidul, decât podeaua, ba chiar și decât pielea lui din mătase naturală neagră. Trăise asta de multe ori. E senzația aceea de spa, că apa curge și te sculptează din nimic, că fără scurgerea ei n-ai fi nici măcar aer. Oricum, apa asta îi schimbase starea de agregare. Se trezi de-a binelea de-abia când timerul opri apa brusc. O voce ceru să i se mai dea o porție, una cu adevărat vindecătoare. Folosi nici mai mult, nici mai puțin de trei stropi de gel cu parfum de fructul uitării, prelinse alene din dozator. Le numără în palma goală, iar buretele le făcu bezea, care contrasta firește cu mătasea neagră.

Apoi se uscă cu foehnul. Acum căpătase și miros, era o sculptură parfumată. Și avea porii larg deschiși.

O voce îi spuse că trebuie să se îmbrace și repetă asta din ce în ce mai tare și cu atâta hotărâre, că n-avu de ales. Îmbrăcă singurele sale haine de toamnă, tot negre, deasupra feșelor la fel de întunecate, pe care nu și le dăduse jos nici pentru a face baie.

Se așeză la masă. Nu putea mânca mai nimic din cauza botniței, iar zgarda îl strângea și mai rău. Vru să se ridice, să scape, dar vocea de dinainte îl înjură de nu se văzu. Așa că înfipse un pai în cutia tetraedrică cu suc de lotus, iar la sfârșit se drese cu o sorbitură prelungă de cafea amară, privind în gol prin vizieră, spre femeia din reclama ei mare și verde, care acoperea cu membrele ei nesfârșite câteva zeci de ferestre ale blocului din fața sa. ”E un animal frumos!” își zise.

Îi plăceau femeile, îi plăceau și bărbații, ai fi zis că e bisexual și poate chiar era. Mai știi?! Oricum nu era dintre acele persoane ahtiate după sex, nici măcar al său nu-l interesa prea mult. Dar pe mama lui îl interesase. Când, mic fiind, îl vedea plângând după corecție îi spunea că e fetiță, iar când îl vedea furios îi spunea că e băiețel, de-asta acum își înghițea lacrimile când sărea la bătaie și sorbea sudoarea & sperma din pumnii altora când se punea pe plâns, ceea ce, de altfel, facem cu toții în momentele noastre de bestialitate.

Vocea îi ordonă să mănânce.

Luă o clătită cu găurele ca să se asorteze cu porii săi larg deschiși și o unse cu miere de lotus. După cum era firesc, mierea ieși pe partea cealaltă, aproape la fel de limpede ca la intrare; totuși carnea lui, pielea lui din mătase naturală neagră era mai ațoasă la gust și avea o aromă marină, iar dinăuntru se auzeau bătăi ca tropăitul unui elefant care voia să iasă. La un moment dat i se păru că-i vede trompa, dar era cu totul altceva, era inima.

– Hai în oraș, să afli mai multe despre tine, slujnicuță proastă, îl ademeni o girafă cu mustăcioară blondă, apărută cine știe de unde, tocmai la geamul apartamentului său.

 Și așa se hotărî să iasă, deși nu înțelegea cum de ajunsese să trăiască într-un oraș cu adevărat zoologic.

– Minunat! Astăzi am primit iar rol de femeie, își zise fără prea mare bucurie.

O pereche de mâini necunoscute îi dădu jos botnița și acoperământul capului. Altele îi răsuciră câteva bucle perfecte. Se rujă, apoi părăsi casa fără să se uite înapoi, în oglindă. De acolo privea oricum un nimeni.

sursa foto: dariaendresen.com